Casa din Strada Vișinului și Păpușa din Zid

— Nu te uita la mine așa, Irina! Nu eu am pus păpușa aia acolo!

Vocea mea răsuna în bucătăria rece, cu ecou printre pereții proaspăt vopsiți. Irina, sora mea mai mică, mă privea cu ochii mari, ținând biletul mototolit între degete. Mirosea a var proaspăt și a teamă. Era a treia zi de când mă mutasem în casa asta bătrânească de pe strada Vișinului, iar entuziasmul meu se transformase într-o neliniște apăsătoare.

Totul a început când am vrut să montez o priză nouă în camera de la stradă. Am dat jos o bucată de rigips și, printre vată minerală și praf, am găsit o cutie mică de lemn. În ea era o păpușă veche, cu fața crăpată și ochii sticloși, care părea că mă urmărește oriunde mă mișcam. Sub ea, un bilet scris cu litere tremurate: „Cine găsește păpușa să nu o lase niciodată singură. Altfel, răul se va întoarce.”

Am râs atunci, nervos. „Probabil o glumă proastă de la vreun copil care a locuit aici”, mi-am zis. Dar când i-am arătat Irinei păpușa și biletul, fața ei s-a albit ca varul.

— Raymond, nu-mi place deloc ce-ai găsit. Ai văzut ce s-a întâmplat cu familia Popescu? Și ei au găsit ceva ciudat când s-au mutat pe strada asta…

Am încercat să o liniștesc, dar adevărul e că nici eu nu mai dormeam bine. În fiecare noapte auzeam pași pe hol, uși care scârțâiau fără motiv, iar păpușa parcă își schimba poziția pe raftul unde o pusesem.

A doua zi am mers la vecina de vizavi, tanti Viorica, să-i cer niște zahăr și să aflu mai multe despre casa mea. M-a privit lung, cu ochii ei mici și ageri.

— Asta-i casa lui nea Ilie, Dumnezeu să-l ierte… N-a avut parte de liniște aici. Mereu zicea că simte ceva straniu în pereți. Și nevastă-sa a plecat fără să spună nimănui unde.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am încercat să schimb subiectul, dar tanti Viorica a continuat:

— Să nu te joci cu lucrurile vechi din casă. Unele povești nu trebuie scoase la lumină.

În seara aceea am avut un vis ciudat: eram copil și mă jucam cu o păpușă identică, iar cineva îmi șoptea la ureche: „Nu mă lăsa singură…” M-am trezit transpirat, cu inima bătând nebunește.

Irina a început să mă evite. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine, căci visase că mă pierd într-un labirint fără ieșire. I-am spus că totul e în regulă, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Într-o duminică ploioasă am decis să scap de păpușă. Am pus-o într-o pungă și am aruncat-o la tomberonul din spatele blocului. În acea noapte, am auzit zgomote ciudate din pod. Am urcat cu lanterna și am găsit… păpușa, murdară de noroi, stând pe grinda principală. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu mai pot! i-am spus Irinei a doua zi. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat aici.

Am început să cercetăm arhivele orașului. Am aflat că în anii ’80, casa fusese confiscată de comuniști și folosită ca locuință pentru diverse familii mutate forțat din alte zone. Una dintre ele avea o fetiță care a dispărut fără urmă. Păpușa era preferata ei.

Am mers la preotul parohiei, părintele Doru, să-i cerem sfatul.

— Nu vă jucați cu trecutul, copii. Uneori răul rămâne acolo unde e lăsat… Dar dacă vreți liniște, aprindeți o lumânare pentru sufletul fetiței și puneți păpușa la locul ei.

În acea seară am făcut întocmai. Am pus păpușa înapoi în perete și am sigilat totul cu grijă. Am aprins lumânarea și am rostit o rugăciune pentru sufletul pierdut al copilei.

După aceea, lucrurile s-au mai liniștit. Dar relația mea cu Irina s-a schimbat; nu mai era aceeași complicitate între noi. Mama a venit să stea câteva zile cu mine, dar mereu privea spre colțurile camerei cu teamă.

Casa din strada Vișinului nu mi-a adus liniștea pe care o căutam. M-a forțat să privesc în față fricile mele cele mai adânci și să accept că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Mă întreb uneori: cât din ceea ce trăim e real și cât e doar umbra trecutului care refuză să ne lase? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Ați fi avut curajul să rămâneți sau ați fi fugit?