Prețul generozității: „Am fost sprijinul familiei mele, dar am ajuns să fiu țapul ispășitor”

— Mirela, iar ai uitat să plătești factura la lumină? Ți-am zis de două zile! vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit în prag, cu sacoșele grele atârnându-mi de mâini și cu inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când primeam reproșuri pentru ceva ce nu făcusem. Dar nu mai conta. De ani de zile, tot eu eram cea care plătea facturile, cumpărăturile, ratele la bancă pentru apartamentul nostru mic din cartierul Militari.

Am crescut într-o familie unde tata a plecat când aveam zece ani. Mama, Mariana, a rămas cu trei copii: eu, Mirela, cea mai mare, apoi Sorin și Ramona. Am învățat devreme ce înseamnă responsabilitatea. La șaisprezece ani deja lucram la un chioșc de ziare ca să aduc bani acasă. Visam să devin profesoară de limba română, dar facultatea a rămas un vis îngropat sub facturi și griji.

Anii au trecut. Sorin a terminat liceul cu greu și s-a angajat la o vulcanizare, dar banii lui se duceau pe țigări și ieșiri cu băieții. Ramona, mezina, era mereu bolnavă sau supărată pe viață. Mama lucra la o croitorie, dar salariul abia îi ajungea pentru medicamentele de tensiune. Așa că tot eu eram cea care ținea casa pe linia de plutire.

— Mirela, nu mai avem ulei! strigă Ramona într-o seară. — Și pâinea s-a terminat! — Nu poți să te oprești la Mega când vii de la muncă?

Nu mai aveam putere să răspund. Lucram deja două joburi: dimineața la recepția unei clinici private, seara făceam curățenie în birouri. Prietenii mei dispăruseră rând pe rând; nu aveam timp de ieșiri sau vacanțe. Singura mea bucurie era când reușeam să pun deoparte câteva sute de lei pentru mine — dar și aceia dispăreau rapid când apărea vreo urgență acasă.

Într-o zi, am primit vestea că trebuie să mă operez la coloană. Hernie de disc. Doctorul mi-a spus clar: „Dacă nu te oprești din muncă măcar două luni, riști să rămâi paralizată.” Am venit acasă cu inima strânsă și le-am spus:

— Trebuie să mă operez. O să am nevoie de ajutor…

Mama a ridicat din umeri: — Și cine plătește chiria? Eu nu pot lipsi de la croitorie…

Sorin s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer: — Eu am treabă la vulcanizare, nu pot lipsi nici măcar o zi.

Ramona a oftat: — Eu am BAC-ul anul ăsta, nu pot să stau cu tine prin spitale.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Ani de zile am fost acolo pentru ei — și acum, când aveam nevoie de un umăr pe care să plâng, nimeni nu era dispus să renunțe la nimic pentru mine.

Operația a fost grea. Am stat singură în spital; doar colega mea de la clinică, Lidia, mi-a adus o supă caldă și o carte. Familia mea nu a venit nici măcar o dată. După externare, m-am întors acasă cu greu, sprijinindu-mă în baston. În sufragerie era gălăgie: Sorin se uita la meci cu prietenii lui, Ramona vorbea la telefon cu o prietenă despre rochia de banchet.

— Ai adus ceva de mâncare? m-a întrebat mama fără să ridice ochii din televizor.

Atunci am izbucnit:
— Nu vă pasă deloc! Ani de zile v-am ținut pe toți! Nu puteți avea grijă de mine nici măcar două săptămâni?

Sorin a râs: — Hai că exagerezi! Nu e vina noastră că ai probleme cu spatele.

Ramona a dat ochii peste cap: — Mereu faci pe victima!

M-am retras în camera mea și am plâns până dimineața. În zilele următoare am încercat să mă descurc singură. Am început să merg la psiholog — singura decizie bună pe care am luat-o pentru mine în ultimii ani. Am învățat că generozitatea nu trebuie să fie o condamnare pe viață.

După câteva luni, mi-am găsit curajul să-mi caut un apartament mic doar pentru mine. Le-am spus într-o seară:
— M-am hotărât să mă mut. De acum înainte vă descurcați singuri.

Mama a început să plângă: — Cum poți să ne faci asta? După tot ce am trecut împreună?

Sorin s-a enervat: — Ești egoistă! Ne abandonezi!

Ramona m-a privit cu ură: — Să vezi cum e fără tine!

Am plecat cu inima frântă, dar și cu o liniște nouă în suflet. Pentru prima dată în viață, am ales să mă pun pe mine pe primul loc.

Acum stau într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Uneori mă simt vinovată, alteori eliberată. Dar mă întreb mereu: oare cât valorează sacrificiul dacă cei pentru care îl faci nu-l văd decât ca pe o obligație? Merită oare să dai totul pentru familie dacă familia nu știe ce înseamnă recunoștința?