Ultima dorință a mamei: Promisiunea care mi-a schimbat viața

— Vlad, vino mai aproape, te rog… vocea mamei mele era abia o șoaptă, dar în liniștea apăsătoare a camerei, fiecare cuvânt părea să răsune ca un ecou dureros. M-am apropiat de pat, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu voiam să mă vadă slab, nu acum, când avea cel mai mult nevoie de mine.

— Mamă, sunt aici. Nu te teme, nu te las singură.

Mi-a prins mâna cu degetele ei subțiri, aproape transparente. Ochii ei, odinioară plini de viață, erau acum umbriți de oboseală și suferință. În colțul camerei, Irina, sora mea mai mică, stătea ghemuită pe un scaun, cu ochii roșii de plâns. Avea doar zece ani și nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă, dar simțea că lumea noastră se prăbușește.

— Vlad… promite-mi că ai grijă de Irina. Să nu o lași singură… să nu o lași să se piardă…

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să-i promit așa ceva? Eu însumi eram pierdut. Tata ne părăsise când eram mici, iar bunicii muriseră demult. Eram doar noi trei. Dar am strâns din dinți și am dat din cap.

— Îți promit, mamă. Orice ar fi.

A zâmbit slab și a închis ochii. În acea noapte geroasă de ianuarie, mama a plecat dintre noi. Am rămas singur cu Irina într-o casă care părea brusc prea mare și prea goală.

Primele zile au fost un haos. Vecinii au venit cu mâncare și vorbe bune, dar după înmormântare s-au retras fiecare în viața lui. Am rămas doar noi doi și am început să simt greutatea promisiunii făcute. Aveam șaptesprezece ani, încă elev la liceu, fără niciun venit stabil. Irina plângea nopțile și mă întreba când se întoarce mama.

— Nu se mai întoarce, Irina… Dar eu sunt aici. Nu te las singură.

Dar cine avea grijă de mine? În fiecare dimineață mă trezeam cu un nod în gât și mă forțam să merg la școală. Profesorii știau ce s-a întâmplat și mă priveau cu milă sau cu exigență, ca și cum ar fi vrut să mă vadă că rezist. Colegii mă evitau; nu știau ce să spună sau cum să se poarte cu mine.

Banii s-au terminat repede. Am început să fac mici munci prin sat: tăiam lemne pentru bătrâni, duceam cumpărături sau ajutam la curățenie. Uneori primeam câte o pâine sau o pungă cu cartofi în loc de bani. Seara îi găteam Irinei supă sau cartofi prăjiți și încercam să o fac să râd.

— Vlad, tu nu plângi niciodată?

— Ba da… dar când nu mă vezi tu.

Într-o zi, directoarea liceului m-a chemat la ea în birou.

— Vlad, știu prin ce treci. Dacă ai nevoie de ajutor… există niște burse sociale, dar trebuie să depui niște acte. Ai pe cineva care să te ajute?

Am dat din umeri. Nu aveam pe nimeni. Am încercat să completez formularele singur, dar m-am pierdut printre hârtii și termene limită. Într-un final, doamna Popescu, profesoara mea de română, m-a ajutat.

— Ești un băiat puternic, Vlad. Dar nu trebuie să duci totul singur.

Nu i-am spus că noaptea mă trezeam din somn cu inima bătând nebunește, visând că mama mă strigă și eu nu pot ajunge la ea.

Apoi au început problemele cu Protecția Copilului. Cineva din sat îi anunțase că doi copii trăiesc singuri într-o casă fără părinți. Într-o după-amiază au venit două doamne cu fețe severe și au început să pună întrebări.

— Cine vă face de mâncare? Cine vă spală hainele? Cine vă ajută la teme?

— Eu! am răspuns apăsat.

Irina s-a agățat de mâna mea și a început să plângă.

— Nu ne luați! Vreau să stau cu Vlad!

După multe discuții și vizite inopinate, au decis să ne lase împreună, dar sub supraveghere strictă. A trebuit să merg la Primărie să cer ajutor social și să semnez tot felul de hârtii care mă făceau să mă simt ca un adult înainte de vreme.

Într-o seară, după ce Irina a adormit cu capul pe genunchii mei, am izbucnit în plâns. M-am simțit copleșit de vinovăție: dacă nu reușeam? Dacă o pierdeam pe Irina? Dacă promisiunea făcută mamei era prea grea pentru mine?

Au urmat luni grele. Am renunțat la multe: la ieșirile cu prietenii, la visul meu de a merge la facultate în București. Totul pentru ca Irina să poată merge liniștită la școală și să aibă ce pune pe masă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la mama, ascunsă într-o carte:

„Vlad, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu uiți niciodată cât de mult vă iubesc pe amândoi și cât de mândră sunt de tine. Viața nu e dreaptă mereu, dar tu ai puterea să mergi mai departe. Ai grijă de Irina și ai grijă și de tine.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Atunci am înțeles că nu trebuie doar să supraviețuim — trebuie să trăim cu adevărat.

Anii au trecut greu dar am reușit: Irina a terminat liceul cu note bune și a intrat la facultate în Cluj. Eu am rămas în sat, lucrând ca tâmplar și având grijă ca nimic să nu-i lipsească.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sacrificându-mi visele pentru promisiunea făcută mamei. Dar când o văd pe Irina zâmbind, știu că n-aș fi putut trăi altfel.

Oare cât putem duce pe umeri până ne frângem? Și ce înseamnă cu adevărat să fii puternic: să reziști sau să ceri ajutor atunci când nu mai poți?