Umbra nemulțumirii mamei mele: Povara care apasă pe familia noastră tânără

— Nu înțeleg cum poți să accepți așa ceva, Irina! Cum să nu vină soacra ta să te ajute cu copilul? Eu, dacă aș fi în locul ei, aș fi aici zi și noapte!

Vocea mamei mele, Mia, răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. E a treia oară săptămâna asta când vine să „mă ajute”, dar de fapt tot ce face e să critice. Mă uit la ea, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu vreau să-i dau satisfacția că m-a rănit din nou.

— Mamă, te rog… Nu e chiar așa. Și soacra mea are problemele ei, nu poate să vină mereu. Și… nici nu vreau să depind tot timpul de cineva.

Mia oftează teatral, își aranjează sacoul scump peste bluza perfect călcată și mă privește ca pe o adolescentă nepricepută.

— Tu nu înțelegi, Irina! Eu am crescut singură un copil și am reușit! Am avut firmă, am avut angajați, am avut grijă de tine fără să mă plâng. Dar tu… tu te lași călcată în picioare! Dacă nu ești în stare să ceri ajutor, o să ajungi ca toate femeile astea care se sacrifică și nu primesc nimic!

Mă simt mică, neputincioasă. Mă uit spre ușa dormitorului unde doarme Ana, fetița mea de opt luni. Soțul meu, Vlad, e la muncă. Știu că dacă ar fi aici, ar încerca să mă apere, dar și el s-a săturat de tensiunile astea. De câteva luni, fiecare vizită a mamei e o explozie de reproșuri.

Când eram mică, Mia era un model pentru mine. O vedeam cum negociază cu bărbați în costume scumpe, cum conduce mașina cea nouă prin orașul nostru de provincie, cum nu se lasă niciodată călcată în picioare. Dar acasă… acasă era mereu nemulțumită. Tata plecase când aveam șase ani și nu l-am mai văzut niciodată. Mama spunea mereu că bărbații nu sunt buni de nimic și că doar femeile puternice reușesc.

Acum, când am propria mea familie, simt că trăiesc sub aceeași umbră a nemulțumirii. Orice fac e greșit: dacă gătesc ceva simplu, nu e destul de sănătos; dacă Vlad spală vasele, „nu e treaba lui”; dacă Ana plânge noaptea, „sigur nu știu s-o liniștesc”.

Într-o seară, după ce mama a plecat trântind ușa, Vlad m-a găsit plângând în bucătărie.

— Irina… cât mai poți să suporți? Nu vezi că te consumi? Și pe mine mă doare când văd cum te tratează…

— E mama… Nu pot s-o alung. Și totuși… simt că mă sufoc.

Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Familia noastră e aici. Tu, eu și Ana. Restul… trebuie să stea la distanță dacă nu ne respectă.

Dar cum să-i spun asta mamei? Cum să-i spun femeii care m-a crescut singură că nu mai vreau s-o văd atât de des? Cum să-i spun că prezența ei mă doare?

Într-o duminică dimineață, când Ana tocmai adormise după o noapte grea cu febră, mama a venit neanunțată. A intrat val-vârtej și a început din nou:

— Ce-i cu dezordinea asta? Și ce-i cu copilul? Are obrajii roșii! Ai sunat la doctor? Ai dat siropul ăla pe care ți l-am spus eu?

— Mamă… te rog…

— Nu mă ruga! Dacă nu eram eu aici, cine știe ce făceai! Soacra ta unde e? Aaa… la țară? Normal! Niciodată nu-i pasă!

Am simțit cum explodez.

— Ajunge! Mamă, te rog… Nu mai pot! Nu mai pot să aud că nimic nu e bine! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că orice fac e greșit!

Mama s-a oprit brusc. Pentru prima dată am văzut-o ezitând. S-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Irina… eu doar vreau ce e mai bine pentru tine.

— Dar poate ce e mai bine pentru mine nu e ce crezi tu! Poate am nevoie doar să mă lași să fiu mamă în felul meu!

A tăcut. S-a uitat spre Ana care dormea liniștită și apoi spre mine. Pentru o clipă am văzut tristețe în ochii ei. Poate și-a dat seama cât rău face fără să vrea.

După acea zi, mama a început să vină mai rar. Îmi scrie mesaje lungi despre ce ar trebui să fac sau ce ar trebui să schimb. Uneori le citesc și plâng; alteori le ignor. Vlad încearcă să mă facă să râd sau mă scoate la plimbare cu Ana prin parc.

Dar rana rămâne acolo: între dorința de a-i face pe plac mamei și nevoia de a-mi proteja familia mea mică. Mă întreb adesea: oare voi reuși vreodată să scap de umbra nemulțumirii ei? Sau voi ajunge ca ea, mereu nemulțumită, mereu singură?

Poate că fiecare generație trebuie să-și găsească propriul drum. Dar cât de greu e să rupi lanțurile trecutului fără să rănești pe cei pe care îi iubești cel mai mult?

Oare câți dintre noi trăim cu povara așteptărilor părinților noștri? Și câți avem curajul să spunem: „Ajunge!”?