Tăcerea care doare: Povestea unei iubiri neîmplinite

— Natalia, ai terminat de strâns masa? Mâine să nu uiți să calci cămășile mele, am ședință la birou, mi-a spus Radu fără să mă privească, în timp ce își turna încă un pahar de vin. Vocea lui era rece, aproape mecanică, ca și cum ar fi citit o listă de cumpărături, nu ar fi vorbit cu soția lui. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de cămăși, de parcă tot ce conta la mine era să fiu o gospodină impecabilă.

M-am uitat la el, sperând să-i văd măcar o urmă de recunoștință sau afecțiune. Nimic. Ochii lui erau fixați pe televizor, unde se derula un meci de fotbal. M-am ridicat încet, am adunat farfuriile și am intrat în bucătărie. În timp ce spălam vasele, lacrimile mi se amestecau cu apa caldă. Nu era prima dată când plângeam în tăcere, dar în seara aceea am simțit că mă sufoc.

Când ne-am căsătorit, aveam doar 24 de ani și visam la o viață plină de iubire și înțelegere. Radu era serios, muncitor, respectat în satul nostru din județul Bacău. Mama îmi spunea mereu: „Ai tras lozul câștigător, fata mea! Bărbat ca el nu găsești ușor.” Dar nimeni nu m-a întrebat dacă mă simt iubită sau dacă mă simt văzută.

Anii au trecut repede. Am născut doi copii, Ilinca și Vlad, iar viața mea s-a transformat într-o rutină obositoare: trezit devreme, pregătit mic dejunul, dus copiii la grădiniță, cumpărături, gătit, curățenie, teme cu cei mici. Radu venea acasă obosit și tăcut. Nu mă întreba niciodată cum mi-a fost ziua sau dacă am nevoie de ajutor. Dacă încercam să-i spun că sunt epuizată, răspundea scurt:

— Asta e treaba femeii. Eu aduc banii în casă.

Uneori mă întrebam dacă nu cumva greșisem eu undeva. Poate nu eram suficient de bună, poate nu meritam mai mult. Dar când îi vedeam pe Ilinca și Vlad cum mă îmbrățișează seara înainte de culcare, simțeam că trebuie să rezist pentru ei.

Într-o zi, după ce l-am dus pe Vlad la doctor pentru o răceală urâtă, am ajuns acasă frântă. Radu era deja acolo, butonând telefonul.

— Ai luat pâine? m-a întrebat fără să ridice ochii.

— N-am apucat… Vlad a făcut febră mare și am stat la coadă la farmacie aproape o oră…

— Mereu ai scuze! Dacă nu ești în stare să ții casa asta în ordine, spune-mi!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am izbucnit:

— Radu, tu mă vezi? M-ai întrebat vreodată cum mă simt? Sau dacă pot duce totul singură?

A ridicat din umeri.

— Ce vrei să fac? Să stau eu cu copiii? Să spăl vasele? Nu sunt femeie!

Am tăcut. Nu mai aveam putere să lupt cu zidul lui de indiferență.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Am început să vorbesc tot mai des cu sora mea, Mirela, care locuia la oraș și avea o viață complet diferită. Îmi povestea despre soțul ei care gătește duminica și duce copiii în parc. La început o invidiam, apoi am început să sper că poate și eu merit ceva mai bun.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei ce simt.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Ea s-a uitat la mine lung și mi-a spus:

— Natalia, așa e viața de femeie. Rabdă! Și eu am răbdat cu taică-tu… Ce-o să zică lumea dacă pleci?

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Toată lumea părea să creadă că rolul meu e să sufăr în tăcere pentru binele familiei.

Într-o seară târzie, după ce copiii au adormit, m-am așezat lângă Radu pe canapea.

— Radu… crezi că suntem fericiți?

A oftat și s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp.

— Ce tot vrei? Avem casă, copii sănătoși… Ce-ți mai trebuie?

— Îmi trebuie să mă simt iubită. Să simt că suntem o echipă. Să nu mai fiu singură în doi.

A dat din cap dezaprobator și s-a ridicat fără un cuvânt.

În acea noapte am plâns până dimineața. M-am gândit la copiii mei și la ce exemplu le dau despre iubire și familie. M-am întrebat dacă nu cumva îi condamn la aceeași nefericire dacă rămân doar din obligație.

După luni de frământări și discuții cu Mirela, am decis să plec cu copiii la ea pentru o vreme. Radu nu a încercat să mă oprească; doar a dat din umeri și a spus:

— Faci cum vrei.

Acum stau într-o garsonieră micuță din Bacău împreună cu Ilinca și Vlad. E greu, dar pentru prima dată simt că respir. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas și să le arăt copiilor mei că merită mai mult decât tăcere și resemnare.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbra unor așteptări care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să cerem iubire adevărată? Voi ce ați face în locul meu?