Ultima dorință a soacrei mele: Povara care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau aici, simt că mă sufoc! vocea soacrei mele, Elena, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Era a treia oară în acea săptămână când izbucnea, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă taie ca un cuțit. Mă uitam la ea, la chipul brăzdat de riduri și ochii ei cenușii, încăpățânați, și nu știam dacă să-i răspund sau să plec pur și simplu din cameră.

— Mamă, te rog… încerca Vlad, soțul meu, să tempereze spiritele. Și el era la capătul puterilor. De când Elena se mutase la noi, apartamentul nostru de două camere devenise un câmp de bătălie. Fiecare zi era o negociere: cine spală vasele, cine face cumpărături, cine are voie să deschidă televizorul la ora știrilor.

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când Elena fusese nevoită să vândă casa mare din sat. Rămăsese singură după ce socrul meu murise, iar banii din vânzare nu-i ajungeau pentru o garsonieră decentă în oraș. Vlad și cu mine am decis să o primim temporar la noi. „Doar până găsim o soluție”, îmi spunea el seară de seară, dar zilele treceau și soluția nu apărea.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după o ceartă aprinsă despre cine lasă lumina aprinsă pe hol, Elena a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Sorina, trebuie să vorbim. Am nevoie de ajutorul tău… dar nu știu dacă poți să faci asta pentru mine.

Am simțit un nod în gât. — Spune-mi, mamă Elena. Ce s-a întâmplat?

A ezitat o clipă, apoi a rostit încet: — Vreau să-mi promiți că nu mă vei duce niciodată la azil. Orice s-ar întâmpla. Să am grijă de mine aici, cu voi. Să nu mă abandonați…

Am rămas fără cuvinte. În mintea mea se derulau toate momentele tensionate din ultimele luni: certurile pentru spațiu, reproșurile ei că nu gătesc „ca la țară”, privirile tăioase când veneam târziu de la serviciu. Știam cât de greu îi era să accepte că nu mai e stăpâna propriei case, dar cererea ei mi se părea imposibilă.

— Mamă Elena… nu știu dacă pot promite asta. Nu știm ce ne rezervă viitorul…

— Atunci nu mai am nimic! a izbucnit ea. Mai bine muream acolo, în casa mea!

Vlad a venit imediat în cameră, atras de țipete. — Ce se întâmplă aici?

— Soția ta nu vrea să aibă grijă de mine! Vrea să mă arunce la azil ca pe un câine bătrân!

M-am simțit trădată. — Nu am spus asta! Dar nu pot promite ceva ce nu depinde doar de mine!

Vlad m-a privit lung. — Sorina… e mama mea. Nu putem s-o lăsăm singură.

— Dar nici pe noi nu ne putem sacrifica la nesfârșit! am izbucnit eu. Avem și noi dreptul la viața noastră!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartament ca o umbră, ascultând respirațiile grele ale celor doi oameni pe care îi iubeam și care păreau să mă tragă în două direcții opuse. M-am gândit la mama mea, care murise singură într-un spital de provincie pentru că eu eram plecată la muncă în București. M-am gândit la promisiunile pe care le facem din dragoste și la cele pe care le facem din vinovăție.

Zilele au trecut greu. Elena devenea tot mai retrasă și mai acră. Vlad era prins între noi ca într-o menghină. Prietenii mă întrebau de ce nu pun piciorul în prag, dar nu era atât de simplu. În România încă există rușinea de a-ți duce părintele la azil. Vecinii ar fi vorbit, rudele ar fi judecat.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, Elena a intrat în bucătărie cu o hotărâre nouă în privire.

— Am vorbit cu fratele meu din Bacău. M-a invitat să stau la el o perioadă. Poate acolo n-o să fiu o povară…

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată cât de singură se simțea cu adevărat. Nu era doar încăpățânare sau orgoliu; era frica aceea adâncă de a fi abandonată.

— Mamă Elena… nu ești o povară. Dar nici eu nu mai pot trăi cu frica asta că orice fac e greșit.

A oftat adânc și mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate că niciuna dintre noi nu știe cum să fie mamă sau noră în lumea asta nouă…

A plecat peste câteva zile, lăsând în urmă un gol ciudat și o liniște apăsătoare. Vlad și cu mine am încercat să ne regăsim echilibrul, dar rana rămânea acolo: între datoria față de familie și dreptul la propria fericire.

Mă întreb uneori dacă am făcut bine sau rău că n-am promis ceea ce nu puteam garanta. Oare cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?