Între Mătura și Orgoliul: Povestea Unei Soacre Rănite

— Nu cred că e treaba mea să spăl geamurile, mamă Elena. Eu am venit să vă aduc pe Vlad, nu să fac menaj!
Vocea Sorinei răsuna tăios în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea rămasă de dimineață. M-am oprit cu mâna pe cârpa udă, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Radu, fiul meu, stătea între noi, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Vlad, nepotul meu de cinci ani, se juca liniștit în sufragerie, neatins încă de tensiunea care plutea în aer.

Nu era prima dată când Sorina refuza să mă ajute. De fiecare dată găsea o scuză: ba era obosită după serviciu, ba avea de făcut cumpărături online, ba trebuia să-l supravegheze pe Vlad. Dar azi, când am rugat-o să mă ajute doar cu geamurile din sufragerie – nu pentru mine, ci pentru toți, să fie curat când vine Paștele – mi-a răspuns cu un dispreț pe care nu-l mai văzusem la ea.

— Nu te-am rugat să faci singură totul, Sorina. Doar să mă ajuți puțin. Știi că mă dor mâinile de la reumatism… am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată.

— Eu nu sunt menajera nimănui! Dacă vrei să fie curat, cheamă pe cineva! Noi avem treabă acasă.

Radu a ridicat privirea pentru o clipă.

— Hai, Sorina, las-o… dacă nu vrei, nu te obliga nimeni.

M-am uitat la el cu o durere surdă. Era fiul meu, băiatul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Îmi aminteam cum îl țineam de mână la doctor când avea febră mare sau cum îi coseam nasturii la uniforma de școală. Acum era bărbat în toată firea și nu mai avea nevoie de mine decât ca să-i gătesc sau să-i țin copilul.

După ce au plecat, casa a rămas pustie și rece. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. Nu pentru că nu m-a ajutat Sorina cu geamurile – ci pentru că simțeam că nu mai am loc în viața lor. Cândva visam la o familie mare și unită, cu mese lungi și râsete de copii. Acum eram doar o povară.

În zilele următoare, am încercat să-l sun pe Radu. Nu mi-a răspuns. I-am scris mesaje scurte: „Sunteți bine? Vlad e sănătos?” Mi-a răspuns sec: „Da.” Atât. Am încercat să-l invit la masă duminica următoare. Mi-a spus că au alte planuri.

Vecina mea, tanti Mariana, a venit într-o zi la cafea și m-a găsit plângând.

— Ce-ai pățit, fată dragă?

I-am povestit totul printre suspine. Ea a dat din cap cu înțelegere.

— Așa-s tinerii ăștia acum… Nu mai au respect. Dar nici tu nu trebuie să te umilești. Dacă nu vor să vină, lasă-i! Să vadă ce pierd!

Dar eu nu puteam să-i las. Vlad era sânge din sângele meu. Îmi lipsea râsul lui cristalin și îmbrățișările lui calde. Într-o zi m-am dus neanunțată la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Sorina mi-a deschis și m-a privit ca pe un intrus.

— Ce cauți aici?

— Am venit să-l văd pe Vlad… mi-e dor de el.

— Vlad doarme. Și oricum, nu cred că e momentul potrivit.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Sorina… ce s-a întâmplat între noi? De ce nu mă mai lăsați să-l văd?

Ea a oftat și a dat ochii peste cap.

— Pentru că nu vreau ca Vlad să crească într-o casă unde femeile sunt puse la muncă doar pentru că „așa se face”. Eu muncesc toată ziua la birou! Nu sunt obligată să vin la tine și să fac curățenie!

— Dar nu era vorba doar de curățenie… era vorba să fim împreună, să ne ajutăm…

— Poate pentru tine! Pentru mine e altceva!

Am plecat cu sufletul sfâșiat. În autobuz m-am uitat la mâinile mele crăpate și m-am întrebat unde am greșit ca mamă și ca soacră. Poate am fost prea insistentă? Poate am pus prea mult preț pe tradiții? Sau poate lumea s-a schimbat și eu am rămas în urmă?

Seara am primit un mesaj de la Radu: „Te rog să nu mai vii neanunțată.” Atât. Fără explicații, fără scuze.

Au trecut luni de zile fără să-i mai văd. Sufletul mi se usca pe zi ce trece. Mergeam prin piață și vedeam bunici cu nepoți de mână și mă opream din mers ca să nu izbucnesc în plâns.

Într-o zi, Vlad a venit cu școala la muzeu chiar lângă blocul meu. L-am văzut din întâmplare pe stradă și i-am făcut cu mâna timid. M-a recunoscut și a alergat spre mine.

— Bunica! Mi-a fost dor de tine!

L-am strâns în brațe cât am putut de tare.

— Și mie mi-a fost dor de tine, puiule…

Sorina a venit repede și l-a tras de mână.

— Hai, Vlad! Nu avem timp!

M-am uitat după ei cum se îndepărtează și am simțit că o parte din mine moare puțin câte puțin.

Acum stau singură în apartamentul meu mic și mă întreb: oare chiar e vina mea? Oare tradițiile noastre mai au vreun rost dacă ne despart? Sau poate ar trebui să învățăm să ne ascultăm unii pe alții înainte ca orgoliul să ne lase fără familie?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei soacre și unde începe dreptul unei nurori la respect? Poate fi reconstruită o familie după ce s-au spus atâtea cuvinte grele?