Între dorința de libertate și frica de a pierde: Povestea unei mame și a fiului ei

— Vlad, nu te mai înțeleg! Cum să vrei să te muți la căsuța aia veche, fără apă curentă, fără gaz? Ce-ai să faci acolo, singur?
Vocea mea tremura, iar inima îmi bătea nebunește. Vlad, fiul meu de douăzeci și unu de ani, stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile încrucișate și privirea încăpățânată.
— Mamă, nu mai sunt copil! Vreau să încerc să trăiesc pe cont propriu. Nu vreau banii tăi, vreau să văd dacă pot.
— Dar nu ești pregătit! Nici nu știi să gătești cum trebuie, nici să repari ceva dacă se strică. Și dacă pățești ceva acolo? Cine te ajută?
— Mă descurc eu! Nu pot să stau toată viața sub aripa ta.
M-am așezat pe scaun, simțind cum mi se înmoaie picioarele. În mintea mea se derulau imagini cu Vlad mic, cu genunchii juliți, plângând după mine. Acum era bărbat, dar pentru mine tot copilul meu rămânea.
Soțul meu, Doru, a intrat în bucătărie și a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai, Maria, lasă-l să încerce. Și eu am plecat de acasă la douăzeci de ani.
L-am privit cu reproș.
— Nu era la fel atunci! Acum e altfel… lumea e mai periculoasă.
Vlad a oftat și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Doru, care m-a privit cu blândețe:
— Îl pierzi dacă îl ții cu forța lângă tine.
Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-l pierd. Dar nici nu puteam să-l las să plece fără să fiu sigură că va fi bine.

Seara, am încercat să vorbesc din nou cu Vlad. L-am găsit în camera lui, făcându-și bagajele. Pe pat era aruncată o geacă veche, câteva tricouri și o carte de-a lui Eliade.

— Vlad… te rog, măcar ia banii aceștia. Să ai pentru orice eventualitate.

A ridicat privirea spre mine, cu ochii umezi:

— Mamă, nu vreau banii tăi! Vreau doar să mă lași să încerc. Dacă nu-mi iese, mă întorc acasă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am îmbrățișat strâns, ca atunci când era mic și venea speriat după vreun coșmar.

A doua zi dimineață l-am privit cum pleacă. Bagajul lui era mic, dar hotărârea din pași era uriașă. Am rămas în ușă, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Zilele au trecut greu. Casa era prea liniștită fără el. Mă trezeam dimineața și mergeam instinctiv spre camera lui, doar ca să găsesc patul gol. Îl sunam zilnic, dar răspundea rar și scurt:

— Sunt bine, mamă! Am făcut focul singur azi-noapte.

— Ai mâncat?

— Da, am gătit niște cartofi prăjiți.

— Ai nevoie de ceva?

— Nu… doar să mă lași să încerc.

Într-o seară ploioasă, am primit un mesaj scurt: „Mamă, poți veni mâine? Am nevoie de ajutor.”

Am plecat dis-de-dimineață spre căsuța din satul bunicilor. Drumul era plin de gropi și noroi. Când am ajuns, Vlad stătea pe prispă, ud leoarcă și cu o mână bandajată stângaci.

— Ce-ai pățit?

— Am încercat să repar soba și m-am tăiat la mână… N-am reușit nici să fac focul azi-noapte.

L-am luat în brațe fără să spun nimic. În ochii lui am văzut rușine și neputință.

— Hai în casă… fac eu focul și-ți încălzesc niște supă.

Am stat împreună toată ziua. I-am povestit cum făceam eu focul când eram mică la țară și cum bunica mă certa dacă nu reușeam din prima. Vlad asculta atent și zâmbea timid.

Seara târziu, înainte să plec spre oraș, m-a întrebat:

— Mamă… tu chiar crezi că pot?

L-am privit lung:

— Da, Vlad. Dar trebuie să fii pregătit să ceri ajutor când ai nevoie.

Pe drumul spre casă am plâns mult. Mi-am dat seama că nu pot controla totul și că dragostea adevărată înseamnă să lași pe cineva să cadă ca să poată învăța să se ridice singur.

Au trecut luni de atunci. Vlad s-a descurcat din ce în ce mai bine la căsuță. A început chiar să repare singur lucruri prin sat și oamenii îl apreciază pentru hărnicie.

Relația noastră s-a schimbat: vorbim mai rar, dar fiecare discuție e mai sinceră ca niciodată. Am învățat să-mi țin grijile pentru mine și să-i ofer sprijin doar când cere el.

Uneori mă întreb: oare cât control avem drept părinți asupra vieții copiilor noștri? Și cât din dragostea noastră e doar frica de a-i vedea suferind? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?