Economia care ne-a închis sufletele: Povestea mea cu Irina

— Vlad, stinge lumina, nu vezi că nu citești nimic? Curentul nu crește în copaci!
Vocea Irinei răsuna ascuțit din bucătărie, unde făcea inventarul săptămânal la borcanele de zacuscă și conservele de la mama ei. M-am ridicat încet din fotoliu, cu cartea în mână, și am apăsat întrerupătorul. Întunericul s-a lăsat peste sufrageria noastră mică, iar eu am rămas cu gândurile mele, ca de atâtea ori în ultimii ani.

Nu știu când s-a transformat Irina din fata veselă și spontană pe care am cunoscut-o la facultate în femeia obsedată de fiecare leu cheltuit. Poate după ce a rămas fără serviciu la bancă, poate după ce ne-am mutat în apartamentul moștenit de la bunica ei, unde fiecare obiect avea o poveste și fiecare poveste era despre lipsuri. Cert e că, încet-încet, viața noastră a devenit o cursă printre cupoane, liste stricte și discuții interminabile despre facturi.

— Ai pus prea multă pastă de dinți pe periuță!
— Vlad, nu mai folosi atâta apă caldă!
— De ce ai cumpărat două iaurturi? Era promoție doar la unul!

La început am râs. Mi se părea chiar drăguț cum încerca să ne gospodărim mai bine. Dar râsul s-a stins repede când am început să simt că nu mai am voie să respir fără să justific costul.

Sâmbetele noastre nu mai erau despre plimbări prin parc sau filme la cinema. Erau despre piețe aglomerate la ora șase dimineața, unde Irina negocia fiecare legătură de pătrunjel ca și cum viața noastră depindea de asta. Mă simțeam ca un copil pedepsit, tras de mânecă dacă mă uitam prea mult la vreo prăjitură sau la un suc.

— Vlad, nu avem nevoie de prostii! Avem apă acasă!

Odată, am încercat să-i explic cât de mult îmi lipsesc micile bucurii: o cafea la terasă, o carte nouă, o ieșire cu prietenii. M-a privit ca și cum i-aș fi cerut luna de pe cer.

— Nu-ți ajunge că avem un acoperiș deasupra capului? Câți oameni n-ar da orice pentru ce avem noi!

Avea dreptate, într-un fel. Dar oare viața înseamnă doar supraviețuire? M-am întrebat asta tot mai des, mai ales când mă trezeam noaptea și vedeam cum Irina verifică încă o dată robinetul să nu picure sau numără banii din portofelul ascuns sub saltea.

Familia mea a început să observe schimbarea. Mama mă întreba mereu dacă sunt bine, dacă nu cumva exagerez cu munca. Nu aveam curaj să-i spun adevărul: că mă simt captiv în propria casă, că nu mai pot respira fără să simt povara economisirii.

Într-o seară, după ce am refuzat invitația lui Radu la bere pentru a treia oară într-o lună, m-a sunat:
— Vlad, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc. Parcă ai dispărut din viața noastră.
Am tăcut. Cum să-i explic că nu pot cheltui nici măcar 10 lei fără să dau socoteală?

Adevărul e că Irina nu era rea. Era doar speriată. De viitor, de lipsuri, de ideea că ar putea pierde totul. Dar frica ei a devenit lanțul meu.

Am încercat să discutăm deschis:
— Irina, simt că nu mai trăim. Doar supraviețuim. Nu vrei să mergem măcar o dată pe lună la un film?
A izbucnit:
— Tu nu înțelegi! Dacă nu strângem acum, ce facem dacă rămânem fără nimic? Vrei să ajungem ca ai mei, care s-au certat toată viața pe bani?

Am văzut lacrimi în ochii ei și am simțit vinovăție. Dar și furie. Pentru că eu nu voiam să trăiesc cu frica în suflet.

Au urmat luni grele. Am început să mă izolez. Prietenii s-au îndepărtat, familia mă suna tot mai rar. Casa noastră era curată, ordonată și rece ca un spital. Zâmbetele dispăruseră.

Într-o zi, am găsit un bilet pe frigider: „Am plecat la mama. Nu mă aștepta devreme.” Am simțit o ușurare ciudată. Am deschis larg geamul și am lăsat soarele să intre. Am făcut o cafea tare și am băut-o privind orașul. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit viu.

Când s-a întors Irina, i-am spus calm:
— Nu mai pot trăi așa. Avem nevoie de ajutor. Poate ar trebui să vorbim cu cineva…
A izbucnit din nou în plâns:
— Crezi că eu vreau asta? Dar nu știu altfel!

Am început terapia împreună. A fost greu. Am descoperit răni vechi, frici moștenite din familie, traume nespuse. Nu știu dacă vom reuși să ne salvăm căsnicia. Dar știu sigur că nu vreau să mai trăiesc în întuneric — nici la propriu, nici la figurat.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu adevărat și câți doar supraviețuim din frică? Oare cât costă libertatea sufletului nostru?