Umbrele Singurătății: De ce rămân neatinse la 42 de ani

— Victoria, tu chiar nu vrei să fii cu nimeni? De ce te ascunzi mereu în spatele zâmbetului ăsta rece?

Întrebarea lui Mihai a căzut ca un ciocan pe masa dintre noi, în cafeneaua aceea mică din centrul Bucureștiului. Era a treia noastră întâlnire și deja simțeam cum privirea lui mă dezbracă de toate scuzele pe care le repetam de ani de zile. Am zâmbit, dar în stomac mi se strângea un nod vechi, familiar.

— Nu mă ascund, Mihai. Doar că… nu mai am chef să mă pierd pe mine pentru altcineva.

El a oftat, s-a lăsat pe spate și m-a privit lung. Avea ochii aceia calzi, de om care a trecut prin viață și a învățat să nu judece. Dar eu știam că toți judecă, mai devreme sau mai târziu. Și eu judecam femeile ca mine, când eram mai tânără.

Am 42 de ani și lumea mă întreabă mereu de ce sunt singură. De ce nu am un bărbat lângă mine, de ce nu mă recăsătoresc, de ce nu mă „așez la casa mea”. Ca și cum tot ce am construit până acum ar fi doar o sală de așteptare pentru „adevărata” viață. Dar nimeni nu știe cât de greu mi-a fost să ajung aici.

Când aveam 28 de ani, m-am îndrăgostit nebunește de Paul. Era genul acela de bărbat care știa să spună exact ce voiai să auzi. Am crezut că e sufletul meu pereche. După nuntă, totul s-a schimbat. Paul a început să bea. Seara venea acasă și arunca vina pe mine pentru orice: pentru mâncarea prea sărată, pentru că nu găseam cheile, pentru că nu zâmbeam destul. M-am trezit încet-încet prizonieră într-o casă care nu mai era a mea.

Când am rămas însărcinată cu Ilinca, am sperat că va fi altfel. Că va deveni tată și va înțelege responsabilitatea. Dar a devenit mai rău. Într-o seară, când Ilinca avea doar trei luni, Paul a spart o sticlă pe podea și a urlat la mine că i-am distrus viața. Atunci am știut că trebuie să plec.

Mama mi-a spus că exagerez. „Toți bărbații au nervi, Victoria! Nu poți să-ți crești singură copilul!” Dar eu nu voiam ca Ilinca să crească într-o casă plină de frică. Am plecat cu un geamantan și copilul în brațe, într-o noapte ploioasă de noiembrie.

Au urmat ani grei. Am dormit pe canapeaua unei prietene până am găsit o garsonieră mică în Drumul Taberei. Am lucrat la două joburi: ziua la o farmacie, noaptea făceam traduceri online. Ilinca era tot universul meu. Nu aveam bani de jucării scumpe sau vacanțe la mare, dar îi citeam povești în fiecare seară și îi promiteam că va fi bine.

Când Ilinca a început școala, Paul a încercat să revină în viața noastră. A venit beat la ușa noastră și a făcut scandal. Vecinii au chemat poliția. M-am simțit din nou mică și neputincioasă. Atunci am decis să mă mut la Brașov, unde aveam o mătușă care ne-a primit cu brațele deschise.

Anii au trecut. Ilinca a crescut frumos, iar eu am început să-mi reconstruiesc viața. Am terminat o facultate la distanță și am devenit asistentă medicală. Îmi plăcea să ajut oamenii, dar nu mai aveam curajul să las pe cineva să mă ajute pe mine.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul: unii s-au mutat în străinătate, alții s-au pierdut în propriile familii. Mama încă îmi reproșa că nu m-am întors la Paul: „O femeie singură e ca o casă fără acoperiș”, îmi spunea mereu la telefon.

Apoi Ilinca a plecat la facultate la Cluj și m-am trezit singură într-un apartament prea mare pentru liniștea mea. În fiecare seară îmi făceam ceai și mă uitam la pozele cu noi două din anii grei. Mă întrebam dacă am făcut bine sau dacă am condamnat-o pe Ilinca la aceeași singurătate ca a mea.

Mihai a apărut într-o zi la spital, cu mama lui bolnavă. Era atent, blând și avea răbdare cu toți pacienții. După ce mama lui s-a externat, m-a invitat la cafea. Am acceptat fără să știu de ce — poate pentru că ochii lui semănau cu ai tatălui meu, poate pentru că eram obosită să fiu mereu puternică.

Primele întâlniri au fost simple: plimbări prin parc, discuții despre filme vechi românești, râsete stinse pe terasa unei ceainării din Schei. Dar apoi au venit întrebările lui: „De ce nu ai mai încercat? De ce nu vrei să fii fericită?”

Nu știu dacă pot răspunde sincer nici acum. Poate pentru că mi-e frică să nu greșesc din nou. Poate pentru că am uitat cum e să ai încredere în cineva fără să te temi că într-o zi va pleca sau te va răni.

Într-o seară, după ce Mihai m-a condus acasă și mi-a spus „Noapte bună” cu vocea aceea caldă, am rămas pe hol și am plâns în tăcere. Nu pentru că eram tristă — ci pentru că simțeam cum zidurile mele se clatină și nu știam dacă sunt pregătită să le las jos.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă gândesc la toate femeile ca mine — cele care au ales singurătatea ca pe o armură, nu ca pe o pedeapsă. Oare cât curaj ne trebuie ca să credem din nou în iubire? Și dacă îl găsim… merită riscul?