Între două lumi: Cum am învățat să respir printre așteptări

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu tot ce vreți voi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile abia atinse încă fumegau pe masă. Tata s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate, iar mama a lăsat lingura jos, ca și cum i-ar fi căzut tot universul din mână.

— Irina, nu e vorba că vrem prea mult de la tine. Ești singura noastră fată, trebuie să reușești acolo unde noi n-am putut, a spus ea încet, cu ochii umezi.

Aveam 27 de ani și simțeam că trăiesc viața altcuiva. Dimineața mă trezeam devreme, alergam la serviciu — contabilitate la o firmă mică din Ploiești — și seara mă întorceam acasă unde mă așteptau lista de cumpărături, vasele nespălate și privirile părinților mei, mereu pline de speranță și reproș. Ei voiau să mă vadă „realizată”: să am un job bun, un soț respectabil, copii cuminți. Eu voiam doar să respir.

Într-o duminică, după slujbă, m-am oprit în fața bisericii și am privit cerul. „Doamne, dacă mă auzi, dă-mi un semn că nu sunt singură”, am șoptit. Nu s-a întâmplat nimic spectaculos, dar pentru prima dată am simțit că cineva mă ascultă cu adevărat. În acea zi am început să mă rog cu adevărat, nu doar din obișnuință.

Seara, când am ajuns acasă, mama m-a întâmpinat cu aceeași întrebare:

— Ai vorbit cu Radu? E băiat bun, mama lui mi-a spus că te place.

— Mamă, nu pot să ies cu cineva doar pentru că așa vrei tu!

A izbucnit un conflict care mocnea de luni întregi. Tata a intervenit:

— Irina, noi vrem doar binele tău. Nu vrei să ai și tu o familie? Să nu ajungi ca noi, mereu cu griji?

Am simțit cum mă sufoc între dorințele lor și nevoile mele. În acea noapte am plâns în tăcere și m-am rugat din nou. „Dă-mi putere să le spun ce simt.”

A doua zi dimineață, la cafea, le-am spus:

— Vreau să încerc să trăiesc și pentru mine. Vreau să mă înscriu la cursurile de pictură de la Casa de Cultură. Nu vreau să mă mărit doar ca să bifați voi o dorință.

Mama a început să plângă.

— Dar ce-o să zică lumea? Ce rost are pictura? Cine te va lua de nevastă dacă pierzi vremea?

Tata a tăcut. Am simțit că îl doare, dar nu a zis nimic. Am plecat la serviciu cu inima grea.

La birou, colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:

— Ești palidă. Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul. Mihaela m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce fac eu când nu mai pot? Mă rog. Și scriu într-un jurnal tot ce simt. Poate te ajută și pe tine.

Am început să scriu seara gândurile mele și să mă rog mai mult. Rugăciunea nu mi-a rezolvat problemele peste noapte, dar mi-a dat curajul să mă ascult pe mine însămi.

După câteva luni, am început cursurile de pictură. M-am simțit vie pentru prima dată după mult timp. Am pictat o icoană și i-am dăruit-o mamei de ziua ei.

— E frumoasă… Dar tot speram să vii cu un băiat acasă, nu cu o icoană, a spus ea zâmbind trist.

Tata însă a pus icoana pe perete și mi-a zis încet:

— Poate ai dreptate. Poate trebuie să te lăsăm să fii tu însăți.

Anii au trecut. Nu m-am măritat încă, dar am expus câteva tablouri la un vernisaj local. Mama încă oftează când vede poze cu nunți pe Facebook, dar tata vine la fiecare expoziție a mea.

Într-o seară liniștită, după ce am terminat o pictură nouă, m-am uitat la cer și am șoptit:

„Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Cât timp ne trebuie ca să avem curajul să fim noi înșine?”