„Ne vedem peste cinci ani!” – Promisiunea care mi-a sfâșiat familia

— Nu mai pot, Lidia! Nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă mai regăsesc în viața asta!
Vocea lui Doru răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de ciorbă rămas de la prânz. Era decembrie 1994, iar afară ningea liniștit, ca și cum lumea nu ar fi avut habar de furtuna care se dezlănțuia în casa noastră.
— Și ce vrei să faci? Să ne lași? Pe mine și pe copii? am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— Da, Lidia. Plec. Am nevoie de altceva. Am nevoie să respir. Să simt că trăiesc din nou.
Apoi a urmat liniștea aceea grea, apăsătoare, în care am auzit doar respirația sacadată a lui Doru și bătăile inimii mele. A doua zi dimineață, când m-am trezit, el nu mai era. Pe masa din sufragerie lăsase o scrisoare scurtă: „Ne vedem peste cinci ani. Poate atunci vom fi alți oameni.”

Au urmat luni de tăcere și disperare. Aveam doi copii mici, Ana de șase ani și Vlad de patru. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Mama mă ajuta cum putea, dar era bolnavă și nu voiam să-i împovărez bătrânețea cu necazurile mele. În fiecare seară, după ce îi culcam pe copii, mă prăbușeam pe canapea și plângeam în pumni. Mă simțeam trădată, abandonată, ca o haină veche aruncată într-un colț.

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A plecat după una mai tânără…”, „Săraca Lidia, ce-o să facă acum?” Uneori îi surprindeam privindu-mă cu milă sau cu superioritate. Într-o zi, când îl duceam pe Vlad la grădiniță, doamna Maria de la etajul trei m-a oprit:
— Lidia, dacă ai nevoie de ceva… să știi că poți veni la mine.
Am zâmbit forțat și am dat din cap. Nu voiam milă. Voiam doar ca Doru să se întoarcă acasă.

Au trecut anii greu, ca niște pietre legate de gleznele mele. Ana a început să mă întrebe tot mai des unde e tata.
— De ce nu vine niciodată la serbare?
— Tata e plecat cu serviciul, iubita mea, îi spuneam mereu același neadevăr.
Dar într-o zi, când am găsit o scrisoare de la el printre facturi — o vedere din Constanța, cu două rânduri scrise grăbit: „Sper că sunteți bine. Aveți grijă de voi.” — am simțit cum furia mă năpădește din nou.

În 1997 am aflat de la o cunoștință comună că Doru locuia cu o femeie mai tânără, Mirela, într-un apartament din cartierul Tomis Nord. Aveau o viață nouă, fără griji, fără copii care să plângă noaptea sau să ceară ajutor la teme. M-am simțit ca un obiect uitat într-un pod prăfuit.

Dar timpul nu iartă pe nimeni. În 1999, când Ana avea deja 11 ani și Vlad 9, viața noastră începea să capete un alt sens. Învățasem să mă descurc singură: făceam meditații cu copiii vecinilor pentru bani în plus, mergeam la biserică duminica și încercam să le ofer copiilor mei tot ce puteam. Într-o seară de toamnă târzie, când tocmai terminasem de spălat vasele și copiii își făceau temele în sufragerie, am auzit soneria.

Am deschis ușa și l-am văzut pe Doru. Era mai slab, cu părul grizonat la tâmple și ochii obosiți.
— Bună seara… pot să intru?
Ana s-a uitat la el cu ochii mari, neîncrezătoare. Vlad s-a ascuns după mine.
— Ce cauți aici? am întrebat rece.
— Lidia… am greșit. Am făcut o prostie mare. Mirela m-a lăsat… Am pierdut totul. Vreau să mă întorc acasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cinci ani de absență nu se pot șterge cu un simplu „iartă-mă”.
— Acasă? Aici nu mai e casa ta, Doru. Copiii tăi nu te cunosc decât din poze.
El a căzut în genunchi:
— Te rog… Nu mai am pe nimeni. Nu mai am nimic.
Ana s-a apropiat încet:
— Tu ești tata? De ce ai plecat?
Doru a început să plângă:
— Am fost un laș… Am crezut că fericirea e altundeva.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la chipurile copiilor mei adormiți și m-am întrebat dacă am dreptul să le cer să-l ierte pe omul care i-a abandonat. Dacă îl primesc înapoi, oare nu-mi trădez propria demnitate? Dacă îl alung definitiv, nu le răpesc copiilor șansa de a-și cunoaște tatăl?

S-au scurs zile în care Doru a venit zilnic la ușă cu flori sau dulciuri pentru copii. Încerca să repare ceva ce era deja rupt în mii de bucățele. Mama mi-a spus:
— Fata mea, iertarea e grea… dar uneori e singura cale spre liniște.
Dar eu nu puteam uita serile reci în care plângeam singură sau privirile goale ale copiilor când întrebau de tatăl lor.

Într-o seară, Ana s-a așezat lângă mine:
— Mami… dacă tata vrea să stea cu noi, tu îl vei lăsa?
Am strâns-o tare în brațe:
— Nu știu încă, iubita mea… Dar orice ar fi, noi trei suntem o familie.

Doru a rămas în orașul nostru. A început să vină la fiecare serbare a copiilor și să-i ajute la teme. Încet-încet, Vlad a început să-i spună „tata” fără teamă. Eu însă nu am putut uita niciodată promisiunea lui: „Ne vedem peste cinci ani.”

Acum, după atâția ani, încă mă întreb: poate fi iertată o asemenea trădare? Sau rănile adânci rămân mereu acolo, ascunse sub zâmbete și vorbe bune? Voi ce ați face dacă omul pe care l-ați iubit cel mai mult v-ar cere o a doua șansă după ce v-a lăsat fără nimic?