O viață între două lumi: Când liniștea devine furtună

— Ți se pare vreodată că viața noastră e… prea liniștită? am întrebat-o pe Lidia, în timp ce mestecam absent din ciorba de perișoare. Mirosea a leuștean și a pâine caldă, dar în mine era doar un gol.

Ea a ridicat privirea din farfurie, cu sprâncenele ușor arcuite. — Ce vrei să spui, Paul?

Am ezitat. Nu voiam să o rănesc, dar simțeam că mă sufoc. — Nu știu… uneori mă gândesc cum ar fi să nu trăiesc toată viața cu o singură persoană. Să fie mereu ceva nou, ceva care să mă scoată din rutină.

Lidia a lăsat lingura jos. S-a uitat la mine lung, cu ochii aceia verzi care cândva mă făceau să uit de lume. — Paul, dacă vrei să cauți altceva, spune-mi. Dar să știi că nu tot ce e nou e și mai bun. Și uneori, când pierzi liniștea, nu mai găsești drumul înapoi.

Am râs forțat, încercând să par că glumesc. Dar în noaptea aceea n-am dormit. M-am tot gândit la ce spusese. Ce înseamnă să pierzi liniștea? Eu voiam doar puțină agitație, puțin foc.

A doua zi la birou, colega mea, Irina, a venit să-mi ceară ajutorul cu un raport. Avea părul prins neglijent și mirosul ei de cafea proaspătă m-a lovit ca un val. Am glumit, am râs, am simțit cum inima îmi bate altfel decât acasă. Începusem să mă gândesc la ea tot mai des. Seara, când Lidia mă întreba cum a fost ziua mea, îi răspundeam scurt și schimbam subiectul.

Au trecut săptămâni. Între mine și Irina s-a legat o complicitate ciudată. Odată, după o ședință prelungită, am rămas singuri în birou. — Paul, tu pari mereu atât de serios… Nu ți-ar prinde bine să te mai relaxezi? mi-a spus ea zâmbind ștrengărește.

Am simțit un curent electric între noi. Am râs și eu, dar în același timp m-a cuprins o vinovăție grea. Acasă, Lidia pregătise plăcinta mea preferată. — M-am gândit că ai avut o zi grea, mi-a spus ea blând.

Am mâncat fără poftă. În minte îmi răsuna vocea Irinei.

Într-o vineri seară, Lidia mi-a propus să mergem la film. — Hai să facem ceva diferit! Poate ne scoate din rutină.

Am refuzat-o sub pretextul oboselii. În realitate, voiam doar să stau pe telefon și să vorbesc cu Irina. Conversațiile noastre deveniseră tot mai intime.

Într-o zi, Irina m-a invitat la ea „să lucrăm la proiect”. Am acceptat fără să clipesc. Apartamentul ei era mic, dar plin de cărți și lumini calde. Am băut vin și am râs până târziu. La un moment dat, s-a apropiat de mine și m-a sărutat.

În clipa aceea am simțit că trăiesc cu adevărat. Dar după ce am plecat, pe drum spre casă, m-a lovit un sentiment de groază. Ce făcusem? Cum puteam să mă uit în ochii Lidiei?

În zilele următoare am devenit distant și irascibil. Lidia a observat imediat.

— Paul, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești tu…

Am ridicat tonul fără motiv. — Nimic! Lasă-mă în pace!

Ea a tăcut și a plecat în dormitor. Am auzit-o plângând încet.

A doua zi dimineață mi-a lăsat o scrisoare pe masă: „Paul, dacă ai nevoie de altceva decât pot eu oferi, spune-mi. Dar nu mă minți.”

Am simțit cum mă prăbușesc. Toată „excitarea” pe care o căutasem părea acum ieftină și murdară.

Irina a început să devină posesivă. Mă suna constant, voia să știe unde sunt și cu cine vorbesc. Nu mai era nimic palpitant; era doar presiune și minciună.

Într-o seară m-am întors acasă mai devreme. Lidia stătea pe canapea cu poza noastră de la nuntă în mână.

— Paul… te rog, spune-mi adevărul.

Am izbucnit în plâns și i-am mărturisit totul: tentația, aventura, golul din mine pe care am crezut că-l pot umple cu altcineva.

Lidia a ascultat fără să mă întrerupă. La final mi-a spus doar atât:

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu ai avut curajul să fii sincer cu mine de la început. Poate dacă mi-ai fi spus ce simți, găseam împreună o cale… Dar acum nu mai știu dacă pot avea încredere în tine.

Am dormit pe canapea multe nopți după aceea. Irina a dispărut din viața mea la fel de repede cum apăruse; nu i-am mai răspuns la mesaje.

Lidia a început să iasă mai des cu prietenele ei. Uneori venea acasă târziu și nu-mi spunea unde a fost. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă nesiguranța și gelozia.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou deschis. Am mers la consiliere de cuplu; am încercat să reconstruim ceva din ruinele lăsate de egoismul meu.

Astăzi încă suntem împreună, dar nimic nu mai e ca înainte. În fiecare zi trebuie să demonstrez că merit iertarea ei.

Mă întreb adesea: oare merită să riști totul pentru o clipă de „excitare”? Sau adevărata aventură e să rămâi lângă omul care te cunoaște cel mai bine și te iartă chiar și când nu meriți?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?