Bănuții mei, sufletul lor: Povestea unui frate prea bun

— Grigore, ai să-mi dai și mie două sute până la salariu? Promit că ți-i dau înapoi vineri, zise Andrei, fratele meu, cu vocea lui moale, aproape vinovată.

Eram în bucătăria mică din apartamentul părinților, cu miros de cafea veche și tapet scorojit. Mâinile îmi tremurau ușor pe cana de ceai. Nu era prima dată când Andrei îmi cerea bani. Știam că vineri nu voi vedea niciun leu înapoi. Și totuși, am scos portofelul și i-am întins bancnotele, încercând să nu mă uit la mama care deja se uita la mine cu ochii aceia mari, umezi, plini de așteptare.

— Să nu-l cerți pe fratele tău, Grigore! El are nevoie acum, tu ai serviciu bun, ai de unde. Noi suntem familie, nu-i așa? Familia trebuie să se ajute, spuse mama, cu glasul ei cald care mă făcea mereu să cedez.

Așa începe fiecare săptămână pentru mine. Sunt contabil la o firmă mică din București. Îmi calculez fiecare cheltuială, țin evidența fiecărui bon fiscal și nu cumpăr niciodată nimic fără reducere. La muncă râd colegii de mine că-mi aduc mâncare de acasă și că port aceeași geacă de patru ani. Dar acasă… acasă sunt banca familiei.

Tata e pensionar. Are o pensie mică și o mândrie mare. Nu cere niciodată direct, dar lasă facturile pe masă, deschise la pagina cu suma de plată. Mama gătește supă cu tăiței și mă întreabă dacă nu vreau să mai iau niște carne pentru duminică. Andrei… Andrei e artist. Scrie poezii pe Facebook și visează la un roman care să-l facă celebru. Nu are serviciu stabil, dar are mereu nevoie de bani: pentru chirie, pentru o carte nouă, pentru „o ieșire cu prietenii care poate fi o oportunitate”.

Într-o seară, după ce le-am plătit iar întreținerea și i-am dat lui Andrei bani pentru „un proiect literar”, am rămas singur în garsoniera mea. Am deschis laptopul și am început să-mi fac socotelile. Salariul meu abia mai acoperea cheltuielile mele după ce îi ajutam pe toți. M-am uitat la raftul cu hainele mele vechi și la frigiderul aproape gol. Mi-am amintit de colegii care mergeau în vacanțe sau își cumpărau telefoane noi. Eu nu-mi permiteam nici măcar o pizza comandată.

— De ce nu le spui că nu mai poți? m-a întrebat într-o zi Raluca, colega mea de birou.

— Pentru că sunt familia mea. Dacă nu-i ajut eu, cine s-o facă? am răspuns eu, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a început să vorbească despre vecinul nostru, domnul Ilie, care își ajutase fiul să-și cumpere mașină.

— Uite ce noroc are băiatul ăla! Tatăl lui a pus bani deoparte pentru el. Așa trebuie să fie un părinte adevărat!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu eram cel care punea bani deoparte pentru toți, dar nimeni nu vedea asta. Nimeni nu-mi mulțumea cu adevărat. Era ca și cum era datoria mea să fiu mereu acolo, mereu dispus să dau.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Andrei a venit la mine acasă. Era ud leoarcă și avea ochii roșii.

— Grigore… am nevoie de tine. Am făcut o prostie. Am luat un credit rapid ca să plătesc niște datorii la prieteni și acum nu pot să-l achit. Mă sună tot timpul ăștia de la recuperări… Nu știu ce să fac!

Mi-a venit să țip la el. Să-i spun că nu mai pot, că m-am săturat să fiu mereu cel care repară greșelile tuturor. Dar când l-am văzut cât e de speriat și neajutorat, am oftat adânc și am început să caut soluții.

— O să te ajut și de data asta, dar trebuie să promiți că te oprești aici! Trebuie să-ți găsești un serviciu stabil! Nu mai pot să fiu mereu colacul tău de salvare!

Andrei a dat din cap rușinat. Dar știam că promisiunile lui sunt ca norii: vin și pleacă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea: la sacrificiile făcute pentru ei, la visele mele amânate mereu pentru altcineva. M-am întrebat dacă dragostea pentru familie trebuie să fie mereu fără limite sau dacă uneori trebuie să învățăm să spunem „nu”.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la mama: „Sunt mândră de tine, Grigore! Ești sprijinul nostru.” Am zâmbit amar. Da, eram sprijinul lor… dar cine era sprijinul meu?

Seara aceea a fost începutul unei schimbări lente în mine. Am început să pun limite mici: „Nu pot acum”, „Am nevoie și eu de bani luna asta”, „Poate găsim altă soluție”. La început s-au supărat. Mama a plâns, tata s-a închis în el, Andrei m-a acuzat că sunt egoist.

Dar încet-încet au început să se descurce singuri mai mult. Tata a început să repare lucruri prin bloc pentru câțiva lei în plus. Mama a făcut prăjituri pe care le vindea vecinelor. Andrei a găsit un job part-time la o librărie.

Nu a fost ușor. Încă mă simt vinovat uneori când îi refuz sau când văd că le e greu. Dar am învățat că generozitatea fără limite nu e iubire adevărată – e doar o formă de autosacrificiu care te golește pe dinăuntru.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți întregi dând totul pentru ceilalți și uitând complet de noi? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la fericire?