Întoarcerea la Rădăcini: O Revedere Care Mi-a Schimbat Viața

— Nu pot să cred că ai avut curajul să te întorci, Vlad! vocea Irinei răsună ca o palmă peste liniștea amiezii, în fața vechii școli din sat. Mă uit la ea, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce simt e un nod în gât și o căldură ciudată care mă arde pe dinăuntru.

14 ani au trecut de când am plecat din satul acesta uitat de lume, fugind de tot ce mă durea: certurile nesfârșite dintre ai mei, sărăcia care ne sufoca și privirile pline de milă ale vecinilor. Am lăsat în urmă tot: casa cu acoperișul găurit, mirosul de fân proaspăt și… pe Irina. N-am mai privit niciodată înapoi. Până azi.

M-am întors pentru că tata e bolnav. Mama m-a sunat plângând: „Vino acasă, Vlad, nu știu cât mai rezistă.” Am urcat în tren cu inima strânsă și am privit pe geam cum orașul se topește în zare, simțind că mă întorc nu doar la familie, ci și la toate greșelile mele.

Satul m-a întâmpinat cu același miros de praf și iarbă cosită. Oamenii s-au uitat lung la mine, unii m-au salutat cu reținere, alții au șoptit între ei. Am trecut pe lângă magazinul lui nea Gică, unde am furat prima dată o gumă cu Irina, și am simțit cum mă apasă vinovăția. Totul părea neschimbat, dar eu eram alt om.

Când am ajuns acasă, mama m-a îmbrățișat strâns, iar tata m-a privit cu ochii lui obosiți, fără să spună nimic. În casă mirosea a supă de găină și a tristețe. Am încercat să vorbesc cu el despre trecut, despre ce ne-a despărțit, dar a ridicat mâna și a zis doar atât: „Lasă, Vlad. Timpul nu se mai întoarce.”

În acea seară, am ieșit pe uliță să-mi limpezesc gândurile. Lângă școală am văzut-o pe Irina. Stătea rezemată de gard, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Nu ne-am mai văzut de când am plecat fără să-i spun nimic. Fără explicații, fără rămas-bun.

— Ai venit să-ți ceri scuze sau doar să vezi dacă mai ai pe cineva aici? m-a întrebat ea, cu voce tremurată.

— Nu știu… cred că am venit să văd dacă pot să repar ceva.

A râs scurt, amar. — Nu totul se repară, Vlad. Unii oameni rămân cu găuri în suflet.

Am vrut să-i spun cât mi-a lipsit, cât am regretat fiecare zi fără ea. Dar nu am avut curaj. În schimb, am întrebat-o despre viața ei. Mi-a spus că s-a măritat cu Radu, băiatul primarului, că are o fetiță de șase ani și că lucrează la dispensar. Dar ochii ei nu zâmbeau.

— Știi ce-i cel mai greu? Că nu pot să uit cum era înainte să pleci. Cum visam împreună la altceva… la o viață mai bună. Și tu ai plecat singur.

Am simțit cum mă sufoc de rușine. — N-am avut curaj să te iau cu mine. Eram prea speriat… prea egoist.

A tăcut o vreme, apoi a spus încet: — Poate că dacă ai fi rămas… poate că totul era altfel.

În zilele următoare am încercat să-mi ajut familia cât am putut. Tata s-a stins după o săptămână, iar la înmormântare tot satul a venit să-și ia rămas-bun. Printre lacrimi și colivă, am simțit pentru prima dată după mult timp că aparțin unui loc.

După slujbă, Irina s-a apropiat de mine. — Vlad, nu știu dacă ai venit prea târziu sau exact când trebuia. Dar vreau să știi că te-am iertat demult. Nu pentru tine, ci pentru mine.

Am izbucnit în plâns ca un copil. Toate zidurile pe care le ridicasem s-au prăbușit într-o clipă. Am realizat că fuga nu vindecă nimic; doar timpul și sinceritatea pot face asta.

Înainte să plec din nou spre oraș, am mers cu Irina pe malul pârâului unde pescuiam când eram copii. Ne-am așezat pe iarbă și am privit cerul.

— Crezi că oamenii pot începe din nou? am întrebat-o.

— Numai dacă au curajul să-și recunoască greșelile și să ierte.

Acum stau pe peronul gării vechi și mă întreb: oare câți dintre noi avem puterea să ne întoarcem acolo unde ne doare cel mai tare? Și dacă da… ce facem când trecutul ne privește drept în ochi?