„Ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia”: Povestea unei mame care a încercat să nu se amestece în viața fiicei ei

— De ce nu ai făcut nimic, mamă? De ce ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă viața?

Vocea Irinei răsuna în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe cana de ceai, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un bici. Ochii ei, aceiași ochi verzi ca ai mamei mele, scânteiau de furie și durere.

— Irina, nu e așa simplu… am încercat să nu mă bag. Nu am vrut să-ți stric căsnicia cu sfaturi de mamă băgăcioasă…

Ea izbucni în râs, un râs amar, aproape isteric.

— Să nu te bagi? Mamă, tu niciodată nu te bagi! Nici când tata venea acasă târziu și mirosea a bere, nici când eu plângeam în camera mea pentru că nu mă lăsai la petreceri. Ai stat mereu pe margine, ca o umbră!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era adevărat. Sau poate era? Poate am ales mereu să tac, să nu tulbur liniștea casei noastre. Așa am fost crescută: „Femeia rabdă, Mariana. Nu faci scandal, nu ridici vocea.”

Irina nu era așa. De mică a fost furtună. La grădiniță s-a certat cu educatoarea pentru că nu voia să doarmă la prânz. La liceu a fugit de acasă două zile pentru că nu am lăsat-o la mare cu prietenii. Mereu a vrut să fie ascultată, să i se dea dreptate.

Când l-a adus pe Radu acasă, am știut că nu va fi ușor. El era liniștit, aproape timid. O iubea pe Irina cu o răbdare pe care eu nu am avut-o niciodată pentru nimeni. Dar ea îl împingea mereu la limită: voia mai mult, voia pasiune, voia să simtă că trăiește.

— Mamă, tu știi ce înseamnă să te simți singură lângă cineva? Să vorbești și să nu te audă nimeni?

Nu știam ce să-i răspund. Poate că știam prea bine. Ani de zile am dormit lângă soțul meu fără să ne spunem nimic important. Dar eu m-am obișnuit cu tăcerea. Irina nu putea.

Într-o seară, acum câteva luni, m-a sunat plângând:

— Mamă, Radu a plecat. A zis că nu mai poate.

Am vrut să-i spun că o să fie bine, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Am mers la ea acasă cu o pungă de covrigi calzi și am găsit-o stând pe podea, cu ochii roșii și părul încâlcit.

— Ce vrei să fac? am întrebat-o încet.

— Să-mi spui ce să fac! Să-mi spui că nu sunt nebună! Să-l suni tu pe Radu!

Nu am putut. Mi-a fost teamă să nu stric și mai tare lucrurile. Am stat lângă ea și i-am mângâiat părul ca atunci când era mică.

A doua zi dimineață, Irina s-a ridicat brusc:

— Tu chiar crezi că dacă taci și rabzi se rezolvă ceva? Uite unde am ajuns!

Am vrut să-i spun că uneori tăcerea e singura armă pe care o ai când totul se prăbușește. Dar ea nu voia arme vechi. Voia răspunsuri.

Au urmat luni de tăcere între noi. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, cumpărături, vremea de afară. Într-o zi am găsit-o în bucătărie cu ochii pierduți în gol.

— Mamă… dacă ai fi fost tu în locul meu, ai fi făcut ceva?

Nu știam ce să-i spun. Poate că da, poate că nu. Poate că aș fi plecat demult sau poate că aș fi rămas până la capăt din frică de gura lumii.

Într-o duminică, la masă, tata a încercat să deschidă subiectul:

— Irina, poate ar trebui să-l cauți tu pe Radu. Să vorbiți ca doi oameni maturi.

Irina a trântit furculița pe masă:

— De ce trebuie mereu femeia să cedeze? De ce eu?

Tata a tăcut rușinat. Eu am simțit cum se rupe ceva în noi toți.

Seara aceea a fost ultima dată când am mai stat toți trei la masă.

Irina s-a mutat singură într-o garsonieră mică din cartierul vecin. O vizitez uneori și îi duc ciorbă sau prăjituri. Stăm la masă și vorbim despre orice altceva decât despre Radu sau despre trecut.

Dar azi noapte, când mi-a spus „Ai stat și te-ai uitat cum mi se destramă căsnicia”, am simțit că tot ce am făcut sau n-am făcut ca mamă s-a prăbușit peste mine.

Poate că am greșit tăcând. Poate că ar fi trebuit să mă bag mai mult în viața ei. Sau poate că fiecare trebuie să-și trăiască propriile greșeli ca să crească.

M-am uitat la Irina și i-am spus încet:

— Poate că n-am știut cum să te ajut… Dar te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Ea a oftat și s-a uitat pe fereastră la ploaia care bătea în geam.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare e mai bine să taci sau să intervii? Oare dragostea unei mame se măsoară în sfaturi sau în răbdare? Ce aș fi putut face altfel?