Apartamentul bunicii și povara moștenirii

— Nu poți să o lași singură, Vlad! Ești singurul care mai are răbdare cu ea, spuse mama, cu vocea tremurândă, în timp ce își frământa mâinile pe marginea mesei din bucătăria mică a apartamentului bunicii.

Mă uitam la ea, simțind cum fiecare cuvânt mi se așează ca o piatră pe piept. Bunica Elena, aproape de 80 de ani, încă mergea zilnic la piață și făcea supă de pui ca nimeni alta, dar uitase deja de două ori unde locuiește. Într-o zi, a sunat la ușă vecinei, convinsă că e acasă la ea. În altă zi, a uitat că tata nu mai e printre noi de cinci ani și l-a așteptat la masă.

— Dar eu am serviciu, mamă! Am viața mea! Nu pot să fiu aici tot timpul. De ce nu vă gândiți la un azil? am izbucnit, cu voce joasă, dar tăioasă.

Mama s-a ridicat brusc și a început să plângă. — Cum poți să spui asta? E mama mea! Și tu… tu ai primit apartamentul ei. Nu crezi că ai o datorie?

M-am simțit prins într-o capcană. Da, bunica îmi lăsase apartamentul din Drumul Taberei. Era scris clar în testament: „Pentru Vlad, care a avut răbdare cu mine când ceilalți au obosit.” Dar nu știam dacă era un dar sau o povară.

În acea noapte n-am dormit. M-am plimbat prin apartamentul meu mic, încercând să-mi imaginez cum ar fi să o aduc pe bunica la mine. Să-i aud pașii târșâiți pe parchet, să-i simt prezența în fiecare colț. Să-i răspund la aceleași întrebări de zeci de ori pe zi: „Unde e tata?”, „Ce zi e azi?”, „Ai mâncat?”

A doua zi am mers la bunica. Stătea pe balcon, privind tramvaiele care treceau pe bulevard. — Vlad, dragul meu, ai venit! Hai să-ți fac o cafea.

Am zâmbit forțat. — Bunico, nu trebuie să te deranjezi.

— Nu-i deranj, măi băiatule. Ce altceva să fac?

Am privit-o cum se mișcă prin bucătărie, încet, dar sigură pe ea. Mâinile îi tremurau ușor când turna apa în ibric. Am vrut să-i spun că nu mai poate sta singură, că trebuie să vină cu mine sau să găsim altă soluție. Dar n-am avut curaj.

— Bunico… știi că te iubesc, nu?

S-a oprit din mișcare și m-a privit lung. — Știu, Vlad. Dar știi și tu că nu vreau să fiu o povară.

Mi-au dat lacrimile. — Nu ești o povară…

— Ba da, sunt. Toți bătrânii ajung așa. Dar tu ai viața ta. Nu vreau să-ți stric planurile.

M-am simțit mic și neputincios. Cum să-i explic că nu știu ce planuri am? Că mă simt vinovat pentru fiecare zi în care nu vin la ea? Că apartamentul acela nu valorează nimic dacă îl primesc cu prețul liniștii mele?

Seara am avut o discuție cu sora mea, Irina. — Vlad, nu poți face totul singur. Poate ar trebui să angajăm pe cineva să stea cu ea câteva ore pe zi.

— Și cine plătește? Tu ai doi copii mici, eu abia mă descurc cu ratele…

— Atunci trebuie să vorbim serios despre un azil.

Am tăcut amândoi. În familia noastră, azilul era un cuvânt interzis. Bunica fusese asistentă medicală toată viața și mereu spunea: „Mai bine mor acasă decât să ajung acolo.”

În zilele următoare am început să observ tot mai multe semne ale uitării ei: ușa lăsată descuiată, aragazul uitat pornit, hainele puse la uscat în frigider. Odată am găsit-o plângând în fața unei poze vechi cu tata.

— Unde s-a dus timpul, Vlad? Parcă ieri eram toți aici…

Am simțit cum mă sufoc între milă și furie. De ce trebuie să aleg între viața mea și grija pentru ea? De ce nu putem fi mai mulți? De ce statul nu ne ajută?

Într-o duminică am adunat familia la masă: mama, Irina și soțul ei, copiii lor gălăgioși și bunica tăcută în capătul mesei.

— Trebuie să luăm o decizie, am spus apăsat. Nu mai putem continua așa.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat tot ce avea mai sfânt. — Dacă vrei să o duci la azil, fă-o tu! Eu nu pot!

Irina a încercat să medieze: — Poate găsim un compromis… O femeie care să vină zilnic câteva ore… Ne împărțim costurile…

Bunica a ridicat privirea: — Vreau doar să nu fiu singură.

Atunci am realizat că nu banii sau apartamentul erau problema. Ci singurătatea ei și frica mea de responsabilitate.

Am decis să încercăm varianta cu ajutor la domiciliu. Am găsit o doamnă blândă, Maria, care venea zilnic câteva ore. Bunica s-a atașat repede de ea, iar eu am început să respir mai ușor.

Dar sentimentul de vinovăție nu dispăruse. În fiecare seară mă întrebam dacă fac destul. Dacă merit apartamentul acela sau dacă ar trebui să-l vând și să împart banii cu Irina.

Într-o seară târzie, după ce am dus-o pe bunica la culcare și i-am aranjat perna sub capul alb ca neaua, m-am uitat la ea și am șoptit:

— Oare dragostea pentru familie se măsoară în sacrificii sau în momentele mici de grijă?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină datoria și unde începe libertatea?