Ziua în care secretul Anei a ieșit la iveală: Povestea unei trădări și a unei abandonări

— Nu e copilul meu, Ana! Nu e copilul meu! vocea lui Sorin răsuna ca un tunet în salonul mic al maternității din Bârlad. Mă uitam la el, cu ochii umflați de plâns, încercând să găsesc o minciună salvatoare, dar adevărul era scris pe chipul băiatului meu nou-născut: pielea lui măslinie, ochii negri ca tăciunele, nimic din trăsăturile lui Sorin sau ale mele.

În acea noapte de aprilie, ploaia bătea cu furie în geamuri, iar eu simțeam cum fiecare picătură îmi spulberă puțin câte puțin viața pe care o știam. Asistenta, doamna Lungu, mi-a aruncat o privire lungă și grea, apoi a ieșit fără să spună nimic. Am rămas singură cu copilul meu și cu frica ce mă rodea pe dinăuntru.

— Ana, ce-ai făcut? Cum ai putut? a șoptit mama la telefon, când i-am spus că Sorin nu vrea să vină să ne ia acasă. — O să râdă tot satul de noi! O să ne facem de rușine!

Nu era nevoie să-mi spună nimeni cât de grav era totul. În satul nostru mic, unde toți știu tot despre toți, un copil „altfel” era ca o pată pe obrazul familiei. Și eu eram vinovată. Cu câteva luni înainte, când Sorin plecase la muncă în Italia, singurătatea și grijile m-au împins în brațele lui Doru, vecinul nostru de peste drum. A fost o greșeală, una pe care am încercat s-o uit, dar acum urma să plătesc prețul.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat doamna Lungu a doua zi dimineață, când m-a găsit plângând lângă pătuț.

— Nu știu… nu pot să-l iau acasă… Sorin nu mă va ierta niciodată. Și mama… mama ar muri de rușine.

— E copilul tău, Ana. Orice ai făcut, el n-are nicio vină.

Dar vina mă apăsa ca o piatră de moară. În acea după-amiază, când am semnat hârtiile de externare, am lăsat copilul în grija spitalului. Am spus că nu pot să-l cresc. Am mințit că nu am cu ce să-l întrețin. Am mințit că sunt singură și bolnavă. Dar adevărul era altul: eram lașă și îngrozită.

Am plecat acasă cu mâinile goale și cu sufletul sfâșiat. Sorin nu mi-a mai vorbit niciodată. Mama m-a primit înapoi în casa copilăriei mele, dar nu m-a mai privit niciodată la fel. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar eu mergeam cu capul plecat pe uliță, simțind fiecare privire ca o lovitură.

Au trecut luni întregi în care am trăit ca o umbră. În fiecare noapte visam chipul băiatului meu și mă trezeam plângând. Îmi imaginam cum crește printre străini, poate într-un centru de plasament sau poate adoptat de cineva care nu avea să-i spună niciodată cine sunt eu cu adevărat.

Într-o zi, Doru a venit la poarta noastră. Era palid și tremura.

— Ana… am auzit ce s-a întâmplat. E copilul meu?

Nu am putut să-i răspund. L-am privit în ochi și am început să plâng. El a plecat fără să mai spună nimic.

Anii au trecut greu. Satul a uitat încet-încet scandalul, dar eu nu am uitat niciodată. În fiecare an, pe 14 aprilie, mergeam la biserică și aprindeam o lumânare pentru sufletul băiatului meu viu, dar pierdut pentru mine.

Într-o zi, după aproape șapte ani, am primit o scrisoare de la Direcția pentru Protecția Copilului. Cineva voia să mă contacteze: părinții adoptivi ai băiatului meu doreau să afle mai multe despre trecutul lui. Am tremurat toată ziua cu plicul în mână. Seara târziu am sunat la numărul din scrisoare.

— Bună seara… sunt Ana… mama biologică a lui Mihai…

La celălalt capăt al firului, o femeie mi-a răspuns cu voce caldă:

— Vrem doar să știm dacă e sănătos… dacă are frați… dacă putem să-i spunem ceva despre tine când va fi mare…

Am izbucnit în plâns și i-am spus tot adevărul: despre greșeala mea, despre frica mea, despre cât de mult l-am iubit chiar dacă l-am abandonat. Femeia m-a ascultat în tăcere și mi-a promis că Mihai va ști că nu l-am uitat niciodată.

Acum trăiesc singură într-o casă mică la marginea satului. Sorin s-a recăsătorit și are alți copii. Mama s-a stins din viață fără să mă ierte pe deplin. Doru a plecat la oraș și nu l-am mai văzut niciodată.

În fiecare seară mă uit la poze vechi și mă întreb: oare ce fel de mamă sunt eu? Oare există iertare pentru cineva ca mine? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?