Între două iubiri: Povara trecutului și curajul de a merge mai departe
— Tata, de ce nu mai vine mami acasă?
Întrebarea Mariei, fetița mea de șapte ani, mi-a sfâșiat sufletul într-o seară ploioasă de noiembrie, când încă nu mă obișnuisem cu golul lăsat de moartea Anei. Am rămas cu două suflete mici, Maria și Vlad, și cu o casă care părea prea mare și prea tăcută. Zilele treceau greu, fiecare dimineață era o luptă să mă ridic din pat și să le zâmbesc copiilor mei, să le pun pachetul pentru școală și să le spun că totul va fi bine, chiar dacă nici eu nu credeam asta.
Au trecut doi ani până când am cunoscut-o pe Irina. Era profesoara de română a Mariei și, încet-încet, a intrat în viața noastră. La început, copiii au privit-o cu suspiciune. Vlad, mai mare cu trei ani decât Maria, era tăcut și retras. Nu vorbea mult despre mama lui, dar îi simțeam lipsa în fiecare gest al lui. Irina a avut răbdare cu noi. Ne-a adus prăjituri făcute în casă, a venit la serbări, a stat cu copiii când eu eram la serviciu. Am început să cred că poate există o a doua șansă la fericire.
Într-o sâmbătă seară, am invitat-o pe Irina la noi acasă pentru o cină în familie. Era prima dată când voiam să simt că suntem toți împreună, că putem fi o familie. Am gătit împreună, am râs, iar copiii păreau să se deschidă în fața ei. La desert, Irina a privit spre fotografia Anei de pe raft și a spus, zâmbind forțat:
— Poate ar fi timpul să mai eliberezi loc prin casă… Să nu mai trăim în trecut, nu crezi?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria s-a uitat la mine cu ochii mari, iar Vlad a lăsat lingura jos fără să spună nimic. Într-o clipă, toată liniștea pe care o construisem s-a spulberat.
— Ana va fi mereu parte din viața noastră, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
Irina a dat din umeri:
— Știu, dar dacă vrem să mergem mai departe… Trebuie să facem loc noului.
Am simțit cum între noi s-a ridicat un zid invizibil. Pentru Irina era doar o fotografie pe un raft. Pentru noi era amintirea unei mame care nu va mai veni niciodată acasă. Copiii au plecat în camerele lor fără să mai spună nimic. Eu am rămas singur cu Irina la masă.
— Mihai, nu vreau să te rănesc… Dar simt că trăim cu fantomele trecutului. Cum putem construi ceva dacă totul aici încă îi aparține Anei?
Am tăcut mult timp. În mintea mea se derulau imagini: Ana râzând în bucătărie, Ana citindu-le copiilor povești înainte de culcare, Ana ținându-mă de mână în serile reci de iarnă. Cum puteam să renunț la toate astea? Cum puteam să le cer copiilor mei să uite?
În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit apăsătoare. Maria nu mai voia să vorbească despre Irina. Vlad își petrecea timpul închis în camera lui. Eu mă simțeam prins între două lumi: una care nu mai exista și una care părea imposibil de construit.
Mama mea m-a sunat într-o seară:
— Mihai, știu că vrei să fii fericit din nou. Dar nu uita că și copiii tăi au nevoie de timp. Poate Irina nu e pregătită să accepte tot ce vine la pachet cu voi.
Am început să mă întreb dacă nu cumva graba mea de a găsi din nou iubirea îi rănea pe cei pe care îi iubeam cel mai mult. Într-o seară, am intrat în camera Mariei și am găsit-o plângând cu fotografia Anei în brațe.
— Nu vreau ca doamna Irina să fie mama mea! Mami nu ar fi vrut să plece niciodată…
Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Atunci am înțeles că nicio iubire nouă nu poate șterge durerea pierderii și că fiecare dintre noi are nevoie de timp și spațiu pentru a vindeca.
Am vorbit deschis cu Irina câteva zile mai târziu.
— Irina, te iubesc, dar nu pot să-ți cer să lupți cu fantomele trecutului meu. Copiii mei au nevoie de mama lor chiar dacă ea nu mai e aici fizic. Dacă nu poți accepta asta… poate că nu suntem pregătiți pentru pasul următor.
Irina a plâns și ea. Mi-a spus că mă iubește, dar că nu știe dacă poate trăi mereu în umbra unei alte femei.
Am rămas din nou singur cu copiii mei și cu amintirile noastre. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate că unele dureri rămân pentru totdeauna parte din noi.
Mă întreb adesea: Oare există vreodată un moment potrivit pentru a merge mai departe? Sau dragostea adevărată înseamnă să accepți tot bagajul celuilalt — chiar dacă asta doare?