Totul pentru aparențe: Povestea despărțirii mele de familia Popescu

— Nu ți-e rușine, Ilinca? Să-l lași pe Sorin să plece doar cu hainele de pe el? Măcar atât puteai să faci pentru el, după tot ce a făcut pentru tine!
Vocea Marianei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei și mirosul de pâine prăjită. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea mă suna să-mi spună cât de norocoasă am fost că am avut un bărbat ca Sorin. Îmi venea să urlu, dar mă abțineam. De fiecare dată când închideam telefonul, simțeam cum mă sufocă nedreptatea.

Adevărul era altul. Sorin nu plecase din noblețe. Plecase pentru că nu mai suporta să-și asume responsabilitatea pentru nimic. În ultimii doi ani de căsnicie, eu am ținut casa, eu am plătit ratele la apartament, eu am dus greul cu fetița noastră, Mara. El venea târziu acasă, mirosea a alcool și a parfum străin. Dar Mariana nu știa — sau nu voia să știe — nimic din toate astea.

Îmi amintesc perfect ziua în care Sorin a plecat. Era o seară friguroasă de noiembrie. Mara dormea deja, iar eu stăteam pe canapea, cu ochii în gol. Sorin a intrat în sufragerie cu o geantă mică și a spus sec:

— Gata, Ilinca. Nu mai pot. Plec. Îți las totul. Nu vreau nimic.

— Cum adică „nu vrei nimic”? Dar Mara? Dar casa asta pe care am construit-o împreună?

— Nu mă mai interesează. Spune-i mamei ce vrei tu. Eu nu mai pot.

Apoi a ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am rămas singură, cu Mara dormind liniștită în camera ei roz, fără să știe că lumea noastră tocmai se prăbușise.

A doua zi, Mariana a venit val-vârtej la noi acasă.

— Ilinca, trebuie să fii recunoscătoare! Sorin e un bărbat adevărat! Nu ca alții care trag de neveste prin tribunale pentru fiecare leu! El ți-a lăsat totul!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dacă ar fi știut cât am plâns nopți la rând pentru că nu aveam bani de grădiniță sau pentru că Mara întreba mereu unde e tati… Dacă ar fi știut câte rate am plătit singură, câte zile am lipsit de la serviciu ca să stau cu Mara când era bolnavă…

Dar Mariana nu voia să audă. Pentru ea, imaginea era totul. În satul nostru din Prahova, lumea vorbește mult și repede. „Sorin Popescu? Un domn! Și-a lăsat nevasta cu tot ce avea!” Nimeni nu întreba de ce.

Într-o zi, la magazinul din colț, am auzit două vecine vorbind:

— Ai auzit ce-a făcut Sorin? Ce suflet mare! Să-i lase tot Ilincăi…

— Da, dom’le! Așa bărbați rar găsești!

Am simțit cum îmi ard obrajii de rușine și furie. M-am întors acasă și am izbucnit în plâns. Mara s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

— Mami, tati nu mai vine niciodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că tatăl ei a ales să plece pentru că era mai ușor decât să lupte pentru noi?

Au trecut luni întregi până când am reușit să mă adun. Am început să lucrez suplimentar la contabilitate, făceam curățenie la două familii din oraș ca să pot plăti facturile. În fiecare seară îi citeam Marei povești și îi promiteam că va fi bine.

Sorin suna rar și doar ca să întrebe dacă are nevoie de ceva „de la el”. Într-o zi i-am spus:

— Mara are nevoie de tine, nu de bani.

A tăcut. Apoi a închis.

Mariana însă nu înceta cu poveștile ei eroice. La biserică, la piață, peste tot unde mergea, spunea aceeași poveste: „Fiul meu e un om nobil! A lăsat totul pentru pace!”

Într-o duminică, după slujbă, m-a oprit preoteasa:

— Ilinca dragă, să știi că Sorin e un exemplu pentru toți bărbații din sat! Să-l ierți și să mergi mai departe!

Am zâmbit amar și am plecat capul. Nimeni nu știa adevărul. Nimeni nu voia să-l știe.

Într-o seară, Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar i-am zâmbit și i-am spus:

— Sunt fericită că te am pe tine.

Adevărul e că încă lupt cu rușinea și cu furia. Încerc să-mi reconstruiesc viața printre minciuni și aparențe. Încerc să-i arăt Marei că adevărul contează mai mult decât ce spune lumea.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim după povești inventate de alții? Câți avem curajul să spunem adevărul chiar dacă doare? Poate că într-o zi voi avea puterea să spun povestea mea cu voce tare… până atunci însă, mă întreb: oare cât valorează demnitatea unei femei într-o lume care aplaudă doar aparențele?