O casă, două generații și un vis spulberat

— Tata, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Vlad a spart liniștea serii ca un ciob aruncat pe gresia din bucătărie. M-am oprit din bătutul cuielor la pridvorul casei, cu mâinile încă murdare de vopsea și inima bătându-mi nebunește. Ana, soția mea, a ieșit din casă cu șorțul plin de făină, privindu-l pe Vlad ca pe un străin. Nu-l mai văzusem de aproape un an — plecat la Cluj, cu facultatea și viața lui nouă, mereu prea ocupat să răspundă la telefon.

— Ce s-a întâmplat, măi băiete? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

Vlad a tras aer adânc în piept și s-a uitat la noi cu ochii aceia verzi, ai mei. — Am venit să vă spun ceva important. Nu vreau să vă supărați, dar… vreau să vândem casa.

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Ana a scăpat lingura pe jos. Eu am simțit cum mi se taie picioarele. Casa asta era tot ce aveam. Zece ani de muncă, fiecare cărămidă pusă cu mâinile noastre, fiecare grindă lustruită în serile lungi de iarnă. Aici ne-am crescut copilul, aici am visat să ne vedem nepoții jucându-se prin livadă.

— Vlad, nu vorbești serios, am șoptit eu. — Cum să vindem? Pentru ce?

— Pentru că nu are rost să vă sacrificați aici, departe de toți. Eu nu mă mai întorc în sat. Vreau să vă luați un apartament la oraș, aproape de mine și de viitorul meu. Casa asta… e prea mult pentru voi doi. Și oricum, nu mă leagă nimic de ea.

Ana a început să plângă încet. Eu am simțit cum furia îmi urcă în gât ca un nod prea gros ca să-l pot înghiți.

— Vlad, tu știi ce spui? Tu știi cât am muncit aici? Cât am visat la locul ăsta?

El a dat din umeri. — Știu, tata. Dar nu vreau să văd cum vă chinuiți singuri. Și nici eu nu pot duce povara asta. Vreau să fiți aproape de mine, să avem o viață normală.

Am vrut să-i spun că viața noastră era aici. Că normalitatea nu înseamnă doar blocuri și magazine non-stop. Dar m-am oprit. Poate că el avea dreptate. Poate că ne agățam de un vis care nu mai era al nimănui.

În zilele care au urmat, casa a devenit un câmp de luptă tăcut. Ana nu mai vorbea cu mine decât despre lucruri mărunte — ce să gătească, dacă să ude roșiile sau nu. Vlad stătea în camera lui veche, butonând telefonul și evitând privirile noastre.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad pe prispă, privind spre dealuri.

— Ți-e dor de ceva? l-am întrebat.

A zâmbit trist. — Mi-e dor de copilărie. Dar nu pot trăi aici toată viața, tata. Nu e lumea mea.

— Și lumea noastră? Ce facem noi fără tine?

A dat din cap încet. — Poate că trebuie să vă gândiți la voi acum. Nu la mine.

M-am dus în atelierul meu și am stat acolo ore întregi, privind la masa de lemn neterminată pe care voiam s-o pun în sufragerie. Am bătut cuie fără rost, doar ca să-mi țin mâinile ocupate și mintea departe de gânduri negre.

Într-o dimineață, Ana a venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Poate are dreptate Vlad. Poate că ne-am agățat prea mult de casa asta… Poate că trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Dar n-am spus nimic.

Au urmat zile lungi de tăcere și priviri aruncate pe furiș. Am început să ne uităm la anunțuri imobiliare din Cluj, să calculăm cât am putea obține pe casă. Fiecare pas era ca o trădare — față de mine însumi, față de Ana, față de tot ce am construit împreună.

Într-o seară târzie, când Vlad era deja plecat înapoi la oraș, am ieșit pe prispă și am privit stelele peste dealuri.

— Ana… dacă vindem casa asta, ce ne mai rămâne?

Ea m-a luat de mână și a oftat adânc.

— Ne rămâne unul altuia. Și poate… poate că trebuie să învățăm să visăm din nou.

M-am gândit atunci: oare cât valorează un vis când nu mai are cine să-l ducă mai departe? Oare sacrificiul nostru a fost în zadar sau doar începutul unui alt drum?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru părinți care-și văd copiii plecând și visurile risipindu-se odată cu ei. Dar mă întreb: voi ce ați face în locul meu? Ați renunța la tot pentru copilul vostru sau ați lupta pentru ceea ce ați construit împreună?