Medicul care a cerut bani înainte de tratament: O poveste despre regret și iertare

— Domnule doctor, vă rog, ajutați-mi copilul! Nu am bani acum, dar vă promit că vă dau mâine!
Vocea femeii răsuna în holul mic al apartamentului meu, spartă de plâns și disperare. Era trecut de miezul nopții și tocmai ajunsesem acasă după o zi infernală la cabinet. Mă uitam la ea, la ochii roșii și la copilul palid din brațele ei, și simțeam cum oboseala se transformă în iritare.
— Doamnă, v-am spus deja… Nu pot să vă consult copilul fără să plătiți înainte. Așa sunt regulile.
Mi-am auzit vocea rece, străină. Dar nu era prima dată când o rosteam. În ultimii ani, viața de medic într-un orășel uitat de lume devenise un șir nesfârșit de compromisuri. Salariul abia îmi ajungea să plătesc ratele la apartament și să-i cumpăr fiicei mele, Ilinca, manuale pentru școală. Pacienții veneau cu sacoșe de ouă sau borcane cu miere, dar eu aveam nevoie de bani. Așa că am început să cer plata înainte.

În acea seară, însă, ceva s-a rupt în mine. Femeia a plecat cu copilul în brațe, lăsând în urmă un miros stins de sărăcie și o liniște apăsătoare. Am încercat să mă culc, dar imaginea lor nu-mi dădea pace. M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră, gândindu-mă la tata, care fusese medic la țară și nu refuza niciodată pe nimeni. „Dacă nu ajuți omul când are nevoie, ce fel de doctor ești?” îmi spunea el mereu.

A doua zi dimineață, la cabinet era aglomerație. Printre pacienți am zărit-o pe femeia de aseară. Avea ochii umflați de plâns și copilul părea mai rău ca înainte. S-a apropiat timid:
— Domnule doctor… V-am adus banii. Dar vă rog, uitați-vă la el…

Am luat banii fără să mă uit la ea și am început consultația. Copilul avea o pneumonie gravă. Am scris rețeta și i-am explicat ce trebuie să facă, dar simțeam că fiecare cuvânt mă apasă ca o piatră pe inimă.

Seara, acasă, Ilinca m-a întrebat:
— Tata, tu ajuți oamenii la cabinet?
— Da, iubita mea, asta fac.
— Și dacă nu au bani?
M-am blocat. Nu i-am răspuns.

În zilele următoare, starea copilului s-a agravat. Femeia a venit din nou la mine, disperată:
— Domnule doctor, vă rog! Nu mai avem bani pentru medicamente…

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că nu pot face nimic, dar privirea ei m-a oprit. Am scos din portofel banii pe care mi-i dăduse și i-am întins:
— Luați-i înapoi și cumpărați-i copilului ce are nevoie.

A izbucnit în plâns și mi-a mulțumit printre sughițuri. În noaptea aceea n-am putut dormi deloc. M-am gândit la toți pacienții pe care i-am refuzat pentru că nu aveau bani. La toți copiii care poate au suferit din cauza mea.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă: „Domnule doctor, Dumnezeu vede tot ce faceți. Sufletul unui copil valorează mai mult decât orice sumă.”

Am început să mă schimb încet-încet. Am renunțat să mai cer bani înainte de consultație. Uneori primeam doar mulțumiri sau câte un borcan cu dulceață. Alteori nimic. Dar simțeam că pot dormi liniștit noaptea.

Familia mea nu a înțeles mereu decizia mea:
— Vlad, cum vrei să trăim doar din salariu? — mă certa soția mea, Adriana.
— Nu pot să mai trăiesc cu vinovăția asta — îi răspundeam eu.
Ilinca mă privea cu ochi mari și mândri.

Au trecut ani de atunci. Copilul acelei femei a crescut sănătos și vine uneori să mă salute pe stradă. Dar povara regretului rămâne.

Mă întreb adesea: câți dintre noi alegem confortul propriu în locul conștiinței? Oare cât valorează un gest de omenie într-o lume în care totul se plătește?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că fiecare alegere ne definește sufletul.