Umbra Tatălui Nevăzut

— Nu mai bate, mamă, că nu avem! strigă bunica, cu vocea răgușită, în timp ce eu loveam cu palma în ușa frigiderului. Aveam șapte ani și foamea mă rodea ca un animal sălbatic. Mama stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți în podeaua tocită, iar eu simțeam că toată lumea se prăbușește peste noi.

În fiecare seară, când se lăsa întunericul peste blocurile gri din Ferentari, mă rugam să nu mai aud cearta vecinilor sau țipetele copiilor de pe scară. Dar cel mai tare mă durea liniștea din casa noastră. O liniște grea, plină de lucruri nespuse. Mama nu vorbea niciodată despre tata. O singură dată, când am întrebat-o de ce nu vine la serbarea mea de la școală, mi-a spus: „Are altă familie, Ilinca. Și alți copii.” Atât. Ca și cum ar fi spus că plouă sau că s-a stricat liftul.

Bunica încerca să umple golul cu povești despre copilăria ei la țară, despre cum mergea desculță prin noroi și mânca mămăligă cu ceapă. Dar eu nu voiam povești, voiam să știu de ce tata nu mă vrea. De ce eu nu am voie să-l strig „tată”, așa cum făceau colegii mei la școală? De ce mama se uită mereu pe fereastră când aude o mașină oprindu-se în fața blocului?

Într-o zi, când aveam zece ani, am găsit o scrisoare ascunsă între hainele mamei. Era scrisă cu litere mici și grăbite: „Nu pot să vin. Nu pot să te ajut. Nu vreau să stric ce am aici.” Am rupt scrisoarea de furie și am plâns până am adormit. A doua zi, mama m-a găsit cu ochii umflați și nu a spus nimic. Doar m-a strâns în brațe mai tare ca niciodată.

Anii au trecut greu. Mama lucra la o croitorie, dar banii abia ne ajungeau de pâine și lapte. Bunica vindea verdețuri în piață și aducea acasă resturi de legume pe care le transforma în ciorbe lungi, fără gust. În fiecare dimineață, mă trezeam înaintea tuturor ca să nu mă vadă colegii cu hainele rupte sau pantofii peticiți. La școală, copiii râdeau de mine: „Săraca Ilinca! N-are tată!” Învățasem să-mi ascund lacrimile și să zâmbesc fals.

Într-o seară friguroasă de decembrie, mama s-a întors acasă cu ochii roșii și mâinile crăpate de frig. „Ne-au tăiat curentul”, a spus încet, ca și cum ar fi fost vina ei. Am stat atunci la lumina unei lumânări, iar bunica a început să cânte încet un colind vechi. M-am uitat la ele și am simțit o furie uriașă: de ce trebuie să trăim așa? De ce tata nu ne ajută? De ce nu merităm și noi o viață normală?

Când am împlinit paisprezece ani, am început să lucrez după școală la un magazin din cartier. Vindeam pâine și lapte bătrânilor care mă priveau cu milă. Într-o zi, o femeie elegantă a intrat în magazin și s-a uitat lung la mine. „Ești fata lui Radu?” m-a întrebat brusc. Am simțit cum mi se taie respirația. „Da”, am răspuns încet, fără să-mi ridic privirea. Femeia a oftat și mi-a lăsat un pachet cu dulciuri pe tejghea: „Să nu-l judeci prea aspru… Viața e complicată.”

Am alergat acasă cu pachetul în brațe și i l-am arătat mamei. S-a uitat la el ca la un blestem și l-a aruncat la gunoi. „Nu avem nevoie de mila nimănui”, a spus printre dinți. Atunci am înțeles că durerea ei era mai mare decât a mea.

În liceu, am început să mă revolt. Am participat la proteste, am scris poezii despre nedreptate și am visat să plec din cartierul care mă sufoca. Dar mereu mă întorceam acasă, la mama și bunica, la mirosul de ciorbă ieftină și la poveștile spuse pe întuneric. Într-o noapte, după ce bunica s-a stins în somn, mama a plâns ore întregi la capul patului ei. Am stat lângă ea fără să spun nimic, simțind că suntem mai singure ca niciodată.

După moartea bunicii, mama s-a închis în ea însăși. Mergea la muncă, venea acasă și se uita ore întregi pe fereastră. Eu încercam să-i vorbesc despre școală, despre visele mele, dar ea părea că nu mă mai aude. Într-o zi, am găsit-o plângând cu poza tatălui meu în mână. „Poate că n-am făcut destul pentru tine”, mi-a spus printre lacrimi. Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit: „Tu ai făcut totul.”

Astăzi sunt studentă la Litere și încă locuiesc cu mama într-o garsonieră mică, dar curată. Încerc să-i ofer liniștea pe care n-a avut-o niciodată. Tata nu m-a căutat niciodată, deși știu sigur că știe unde stau. Uneori îl văd pe stradă, trecând grăbit cu ceilalți copii ai lui de mână. Mă opresc pentru o clipă și mă întreb: oare el simte vreodată lipsa mea? Oare eu voi putea vreodată să-l iert?

Poate că nu vom avea niciodată răspunsuri la toate întrebările care ne dor cel mai tare. Dar oare cât valorează un tată care nu te vrea? Și cât curaj îți trebuie ca să mergi mai departe fără el?