Durerea înșelăciunii: Povestea unei fiice și a unei mame

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta de vinovăție, de parcă niciodată nu fac destul pentru tine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Era trecut de miezul nopții, iar în garsoniera mea din București, liniștea era spartă doar de suspinele mele. Pe ecran, numele „Mama” pâlpâia ca un reproș.

Mama a tăcut o clipă, apoi a oftat adânc: — Nu te-am obligat niciodată să-mi trimiți bani, Ioana. Dar dacă poți, mă ajuți. Dacă nu…

Mi-am mușcat buza. De ani de zile, fiecare salariu era împărțit între chirie, facturi și plicurile cu bani pe care le trimiteam acasă, la Bacău. Mama avea mereu nevoie de ceva: ba pentru medicamentele de inimă, ba pentru consultații la privat, ba pentru analize urgente. Tata murise când aveam doisprezece ani, iar eu rămăsesem stâlpul casei. Fratele meu, Radu, plecase la muncă în Italia și nu mai dădea niciun semn de viață.

Într-o zi, la serviciu, am primit un mesaj de la vecina mamei: „Ioana, să știi că mama ta e bine. O văd des la piață cu tanti Lenuța. Să nu-ți faci griji!” Am simțit un fior rece pe șira spinării. Mama îmi spusese că nu poate ieși din casă de dureri și că abia se ține pe picioare. Am sunat-o imediat.

— Mamă, cum te simți azi?
— Of, tot rău… abia mă pot ridica din pat. Noroc cu banii tăi, că altfel nu știu ce m-aș face.

M-am prefăcut că nu știu nimic. Dar în seara aceea am decis să merg acasă pe neașteptate. Am luat primul tren spre Bacău și am ajuns dimineața devreme. Când am intrat în apartament, mama era la bucătărie, râzând cu vecina ei la o cafea.

— Ioana! Ce surpriză! a exclamat ea, dar ochii i s-au îngustat imediat.

Am privit-o atent: nu părea deloc bolnavă. Avea obrajii rumeni și mișcări vioaie. Pe masă erau două pachete de țigări scumpe și o sticlă de lichior.

— Mamă, ce-i asta? am întrebat cu voce joasă.
— Ce să fie? O cafea cu Lenuța… Ce-ai pățit?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am deschis dulapul din hol și am găsit o pungă plină cu bilete de pariuri sportive.

— Tu… tu joci la pariuri? am șoptit.

Mama a roșit brusc.

— Ioana, nu e ce crezi…
— De câți ani faci asta? Banii pentru medicamente… pentru analize… unde s-au dus?

A izbucnit în plâns:

— Nu știu ce-a fost cu mine! M-am apucat după ce-a murit taică-tu… Mă simțeam singură… E singura mea bucurie!

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Ani întregi am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenii ca să-i trimit bani. Iar ea îi arunca pe pariuri și țigări.

— Și sănătatea ta? Toate bolile despre care mi-ai spus?

Mama a ridicat din umeri:

— Mai exagerez uneori… dar chiar mă doare inima uneori! Nu mint chiar tot timpul…

Am ieșit pe balcon să respir. În fața blocului, copiii se jucau cu mingea. M-am simțit ca o străină în propria familie.

Câteva zile am stat acasă, încercând să-mi adun gândurile. Mama încerca să mă îmbuneze cu mâncărurile mele preferate și promisiuni că se va lăsa de pariuri. Dar nu mai aveam încredere.

Într-o seară, am auzit-o vorbind la telefon:

— Da, da, Ioana mi-a adus bani… O să pun mâine la meciul Stelei…

Atunci am decis să plec fără să-i spun nimic. În trenul spre București am plâns în tăcere. M-am simțit trădată, folosită și goală pe dinăuntru.

La serviciu eram absentă. Colega mea, Mirela, m-a întrebat într-o zi:

— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

I-am povestit totul printre lacrimi. Mirela m-a strâns în brațe:

— Ioana, uneori cei pe care-i iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare. Dar nu e vina ta că mama ta are problemele ei.

Am început să merg la terapie. Am învățat să spun „nu” fără să mă simt vinovată. Am redus banii trimiși acasă și am pus limite clare.

Mama m-a sunat furioasă:

— Cum poți să fii așa? Eu sunt mama ta!
— Și eu sunt fiica ta! Dar nu mai pot fi banca ta personală!

Au urmat luni de tăcere între noi. Îmi era dor de ea, dar nu puteam uita minciunile.

Într-o zi am primit o scrisoare:

„Ioana, îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Nu merit iertarea ta, dar sper să fii fericită. Te iubesc.”

Am plâns ore întregi citind acele rânduri stângace. Nu știu dacă voi putea vreodată să uit sau să iert complet. Dar știu că merit mai mult decât minciuni și manipulare.

Oare cât de mult putem ierta celor dragi înainte să ne pierdem pe noi înșine? Poate dragostea adevărată învinge orice trădare sau uneori trebuie să ne alegem pe noi?