Scrisoare către amanta soțului meu – Cinci ani mai târziu: Acum, ești doar o amintire urâtă

„Nu pot să-ți spun pe nume. Nici acum, după cinci ani. Ești doar femeia care a încercat să-mi fure soțul, tatăl copiilor mei. Și, deși el a fost slab, povestea asta nu e despre el. E despre tine. Despre rana pe care ai lăsat-o în viața mea.”

Așa începe scrisoarea mea, pe care o scriu într-o seară de noiembrie, cu mâinile tremurânde și ochii umezi. Mă numesc Irina și, dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că voi ajunge să pot scrie aceste rânduri fără să simt că mă sufoc, nu l-aș fi crezut niciodată.

Îmi amintesc perfect acea seară. Ploua mărunt, iar eu tocmai terminasem de pus copiii la culcare. Am găsit mesajul pe telefonul lui Radu – un mesaj prea tandru ca să fie doar o glumă între colegi. „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd mâine.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon, cu telefonul strâns în palmă, încercând să nu urlu. În mintea mea se derulau imagini cu noi doi la început, cu promisiunile lui, cu serile în care adormeam unul în brațele celuilalt.

A doua zi dimineață, l-am privit cum își bea cafeaua. „Radu, cine e Andreea?” Am rostit numele tău cu o greutate pe care nu o pot descrie. S-a uitat la mine, s-a albit la față și a tăcut. Tăcerea aia a spus totul.

Au urmat luni de coșmar. M-am simțit ca o străină în propria casă. Mama încerca să mă convingă să-l iert: „Bărbații mai greșesc, Irina! Nu-ți distruge familia pentru o prostie!” Tata era furios: „Dacă-l mai prind pe aici, îl scot afară cu tot cu bagaje!” Prietenele mele mă sunau zilnic: „Ce faci? Cum te simți?” Dar nu voiam să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam umilită, trădată, pierdută.

Cea mai grea parte era când copiii întrebau: „Mami, de ce plângi?” Sau când îl vedeau pe Radu plecând și mă întrebau dacă se mai întoarce acasă. Nu știam ce să le spun. Nu voiam să-i mint, dar nici să-i rănesc.

Într-o zi, am găsit curajul să te sun. Vocea ta era calmă, aproape rece. „Nu vreau să discut cu tine”, ai spus. „Ce a fost între mine și Radu nu te privește.” Atunci am simțit pentru prima dată furia adevărată. Nu pentru că mi l-ai luat pe Radu – ci pentru că ai crezut că ai dreptul să-mi iei liniștea, familia, viața.

Radu s-a mutat la tine pentru câteva luni. Copiii îl vedeau rar și fiecare despărțire era un chin. Mama plângea pe ascuns, tata nu mai vorbea deloc cu el. Eu? Eu am început să merg la psiholog. Am învățat să respir din nou, să mă uit în oglindă fără să-mi fie rușine de mine însămi.

După șase luni, Radu s-a întors acasă. Era slab, obosit, cu ochii roșii de nesomn. „Am greșit”, mi-a spus printre lacrimi. „Nu pot trăi fără voi.” Nu l-am iertat atunci. Nici acum nu știu dacă l-am iertat cu adevărat. Dar am ales să încercăm din nou – pentru copii, pentru noi.

Tu ai dispărut din viața noastră la fel de brusc cum ai apărut. O vreme am crezut că vei reveni, că vei încerca din nou să ne destrami familia. Dar nu ai mai dat niciun semn. Prietenii tăi au început să te evite – orașul nostru e mic și lumea vorbește repede. Am aflat că ai pierdut și tu ceva: respectul celor din jur, liniștea ta interioară.

Au trecut cinci ani de atunci. Copiii au crescut, Radu e alt om – mai atent, mai prezent, mai sincer. Eu am învățat să trăiesc cu rana asta ca și cum ar fi o cicatrice veche: uneori mă doare când plouă sau când văd un film despre trădare, dar nu mă mai definește.

Scriu aceste rânduri nu pentru tine – ci pentru mine. Ca să-mi amintesc cât de departe am ajuns și cât de mult m-am schimbat. Nu te urăsc. Nu te mai invidiez pentru nimic. Ești doar o amintire urâtă dintr-un capitol pe care l-am închis cu greu.

Mă întreb uneori: dacă ai citi această scrisoare, ai simți vreo remușcare? Sau ai crede că totul ți se cuvenea? Poate că nici nu contează… Dar știu sigur că eu nu mai sunt femeia speriată și rănită de atunci.

„Oare câte femei trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult ne schimbă trădarea pe fiecare dintre noi?”