Între două mame: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să cred, Aria! Cum adică nu mi-ai spus nimic? am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință. În fața mea, fiica mea își cobora privirea spre podeaua veche din sufrageria noastră, evitând să mă privească în ochi.

Era o seară de martie, friguroasă, iar eu tocmai aflasem de la vecina de la trei că Aria este însărcinată. Nu de la ea, nu de la ginerele meu, ci de la o femeie care-și bea cafeaua la geam și ascultă bârfele blocului. M-am simțit mică, inutilă, trădată. Cum ajunsesem aici?

Aria a fost mereu un copil tăcut. După ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șapte ani, am rămas doar noi două. Eu, mereu pe fugă între două joburi, încercând să aduc bani în casă și să nu-i lipsească nimic. Ea, retrasă în camera ei, cu cărțile și desenele ei. Îmi amintesc cum veneam seara acasă și o găseam dormind cu lumina aprinsă. Îi stingeam lumina, îi sărutam fruntea și mă rugam să nu simtă lipsa tatălui ei prea tare.

Anii au trecut repede. Aria a crescut, a terminat liceul cu note bune și a intrat la facultate în București. Atunci am simțit prima dată că o pierd. Nu mai venea acasă decât rar, iar când venea stătea mai mult pe telefon sau ieșea cu prietenii. Încercam să vorbesc cu ea despre orice – despre băieți, despre planurile ei – dar răspunsurile erau scurte, seci. „E bine, mamă.” „Nu e nimic nou.” „Lasă-mă, sunt obosită.”

Când l-a cunoscut pe Vlad, părea că se deschide puțin. Mi l-a adus acasă într-o duminică ploioasă. Am încercat să fiu prietenoasă, să-l cunosc, dar simțeam că orice spun e greșit. După nuntă, s-au mutat la soacra ei, doamna Lidia. O femeie caldă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu masa plină de bunătăți. Am simțit un nod în gât când am văzut cât de ușor vorbește Aria cu ea, cât de firesc îi povestește totul.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat din nou, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Mamă… nu știu… N-am vrut să te supăr. Oricum… Lidia a fost lângă mine când am făcut testul. Ea m-a ținut de mână.

M-am prăbușit pe scaun. Lidia… Lidia era acolo când fiica mea a aflat că va deveni mamă. Eu unde eram? La muncă? În autobuz? Sau poate acasă, uitându-mă la televizor ca să nu mă gândesc la singurătate?

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? am șoptit.

Aria a ridicat privirea spre mine pentru prima dată în acea seară. Ochii ei erau umezi.

— Mamă… știi că te iubesc… Dar cu tine… mereu mi-a fost greu să vorbesc despre lucruri importante. Mereu ai fost ocupată sau obosită… Cu Lidia e altfel.

M-am ridicat brusc și am început să strâng masa mecanic. Farfuriile zornăiau sub mâinile mele tremurânde.

— Deci eu sunt de vină că nu ți-ai dorit să-mi spui? Că ai ales-o pe altcineva?

— Nu e vina ta… Poate nici a mea… Poate așa suntem noi două…

Am simțit cum mă sufoc de furie și tristețe. Am vrut să țip, să-i spun că nu are dreptul să mă rănească așa, dar m-am oprit. Ce rost avea? Oricum nu mă asculta niciodată până la capăt.

În zilele următoare am încercat să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O sunam zilnic să o întreb cum se simte, dacă are nevoie de ceva. Răspunsurile erau aceleași: „Sunt bine.” „Nu am nevoie de nimic.” „Lidia mă ajută.”

Într-o zi am decis să merg neanunțată la apartamentul Lidiei. Am cumpărat fructe și o păturică pentru bebeluș. Când am ajuns, am auzit râsete din bucătărie. Aria și Lidia făceau prăjituri împreună.

— Mamă! Ce surpriză! a spus Aria, dar vocea ei era stânjenită.

— Bună ziua, Mirela! Intrați! Vreți o cafea? m-a întâmpinat Lidia cu zâmbetul ei larg.

Am acceptat cafeaua și am stat la masă cu ele. Am încercat să intru în vorbă, dar discuțiile lor erau pline de complicitate: rețete de prăjituri, planuri pentru camera copilului, glume pe care eu nu le înțelegeam.

M-am simțit ca un musafir în propria familie.

După ce am plecat, am plâns pe banca din fața blocului Lidiei. M-am întrebat unde am greșit atât de tare încât fiica mea să-și găsească alinarea în brațele altei femei.

Seara aceea mi-a rămas întipărită în minte mult timp. Am început să mă gândesc la toate momentele când aș fi putut face mai mult: să-i citesc o poveste înainte de culcare, să merg cu ea în parc duminica sau pur și simplu să o ascult fără să o grăbesc.

Când s-a născut nepoțica mea, Mara, am fost invitată la maternitate abia după ce veniseră deja toți ceilalți membri ai familiei lui Vlad. Am ținut-o în brațe și am simțit o dragoste uriașă pentru acea făptură micuță care nici nu știa cine sunt.

— Mamă… sper că într-o zi vei putea ierta tot ce n-am știut să-ți spun… mi-a șoptit Aria înainte să plec.

Acum stau singură în apartamentul nostru mic și mă gândesc: oare dragostea de mamă poate fi vreodată înlocuită? Sau uneori ne pierdem copiii fără să ne dăm seama? Ce aș fi putut face diferit ca Aria să mă aleagă pe mine?

Voi ce credeți? Poate fi reparată o relație atât de frântă sau uneori e prea târziu?