Cinci ani mai târziu: Întoarcerea Alexandrei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu gândul că am fugit de el! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, s-a întors spre mine și m-a privit lung, cu acea privire pe care o știam de când eram copil: blândă, dar tăioasă.

— Alexandra, ai făcut ce ai crezut că e mai bine atunci. Nu te mai pedepsi la nesfârșit.

Dar nu era așa simplu. Niciodată nu fusese. Aveam douăzeci și doi de ani când l-am născut pe Vlad. Eram studentă la Litere, visam să ajung scriitoare, să văd lumea, să nu mă opresc niciodată din alergat după ceva mai bun. Când am rămas însărcinată cu Radu, iubitul meu de atunci, totul s-a prăbușit peste mine ca un val rece. El a dispărut rapid din peisaj, iar eu am rămas singură, cu părinții mei care încercau să mă convingă că nu e sfârșitul lumii.

— O să te ajutăm noi, mi-a spus tata într-o seară, după ce m-am întors plângând de la facultate. Nu trebuie să renunți la nimic. Vlad va fi bine cu noi.

Și așa a fost. Sau cel puțin așa am vrut să cred. Am plecat la București, la masterat, apoi la o bursă în Franța. Îl vedeam pe Vlad doar în vacanțe, îl sunam pe video când aveam timp. Îmi spuneam că fac toate astea pentru el, ca să-i pot oferi o viață mai bună. Dar adevărul era că fugeam. Fugeam de responsabilitate, de frica de a nu fi o mamă bună, de tot ce însemna el pentru mine.

Apoi, într-o zi de aprilie, telefonul a sunat. Era tata.

— Alexandra, trebuie să vii acasă. Vlad a avut un accident la grădiniță. E la spital.

Nu-mi amintesc drumul spre casă. Doar că am ajuns la spital cu inima bubuind în piept și cu mâinile reci ca gheața. L-am găsit pe Vlad întins pe un pat prea mare pentru trupul lui mic, cu fața palidă și ochii închiși. Mama îi ținea mâna și îi șoptea ceva la ureche.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat printre lacrimi.

— A căzut de pe tobogan. S-a lovit la cap. Doctorii spun că va fi bine, dar trebuie să stea sub observație.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toți anii aceia în care crezusem că pot fugi fără consecințe m-au izbit dintr-odată ca un tren. Am stat lângă el zile întregi, fără să mă mișc, fără să dorm. Îl priveam cum doarme și îmi aminteam de primele lui zile acasă, când îi cântam încet la ureche și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru el.

Când s-a trezit, m-a privit lung și a spus:

— Tu cine ești?

M-am simțit sfâșiată. Copilul meu nu mă mai recunoștea. Mama a încercat să mă liniștească:

— E normal după anestezie. Și după atâta timp…

Dar eu știam adevărul: nu eram mama lui decât cu numele. În rest, eram o străină care apărea doar din când în când.

După ce Vlad s-a externat, am rămas acasă. Am încercat să recuperez timpul pierdut: îl duceam la grădiniță, îi citeam povești seara, îi pregăteam micul dejun preferat — clătite cu gem de vișine. Dar între noi era mereu un zid invizibil.

Într-o seară, l-am auzit vorbind cu mama:

— Bunico, tu ești mama mea adevărată?

M-am ascuns după ușă și am plâns în hohote. Mama i-a răspuns blând:

— Eu sunt bunica ta, dar mama ta te iubește foarte mult. Chiar dacă uneori nu știe cum să arate asta.

A doua zi dimineață, Vlad s-a apropiat timid de mine:

— Mami… poți să vii cu mine în parc?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet și am zis da fără să clipesc.

Au urmat luni grele. Tata era tot mai rece cu mine:

— Ai venit prea târziu, Alexandra. Copilul ăsta are nevoie de stabilitate, nu de promisiuni.

Mama încerca să ne împace pe toți, dar tensiunea plutea mereu în aer. Mă simțeam ca un intrus în propria familie.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu un desen: era el între doi adulți — eu și mama mea — ținându-ne de mână.

— Așa vreau să fim mereu, mi-a spus el serios.

Atunci am înțeles că nu există rețete pentru iertare sau pentru dragoste. Că trebuie să lupți pentru fiecare clipă împreună și să accepți că uneori ai rănit fără să vrei.

Am început să scriu din nou — despre noi doi, despre regrete și speranță. Am publicat prima mea carte inspirată din povestea noastră și am primit sute de mesaje de la femei care trecuseră prin același lucru: vinovăție, dorința de a fugi și nevoia disperată de a fi iertate.

Astăzi încă lupt pentru dragostea lui Vlad și pentru iertarea părinților mei. Dar știu că fiecare zi e o nouă șansă.

Oare cât timp trebuie să treacă până când poți repara ceea ce ai stricat? Și cât curaj îți trebuie ca să te ierți pe tine însăți?