Umbra Fratelui Meu: Povestea Unei Fugi din Iubire și Vinovăție

— Nu te mai ascunde după ușă, Ilinca! Vino și ajută-mă cu fratele tău, că nu ești aici să stai degeaba!

Vocea mamei răsuna în toată casa, ascuțită ca o lamă. M-am lipit de perete, cu inima bătându-mi nebunește. Eram în clasa a douăsprezecea și fiecare zi era o luptă să nu mă pierd pe mine însămi. Fratele meu, Vlad, avea epilepsie severă. Crizele lui veneau pe neașteptate, iar mama trăia cu ochii pe el și cu gura pe mine.

— Ilinca, dacă nu-l ajuți, să nu te mai văd la masă! striga ea, în timp ce încerca să-l țină pe Vlad să nu se lovească de marginea patului.

M-am apropiat încet, cu teamă. Vlad era palid, ochii lui mari mă priveau rugător. Nu voiam să-l las singur, dar nici nu mai suportam să fiu țapul ispășitor pentru tot ce mergea prost în casă. Tata plecase când eram mică. De atunci, mama și-a vărsat toată furia și neputința asupra mea.

— Tu ești sănătoasă, tu trebuie să muncești pentru el! îmi repeta obsesiv.

Ani la rând am încercat să-i fac pe plac. Am renunțat la ieșiri cu prietenii, la olimpiade, la orice vis care nu avea legătură cu Vlad. Dar oricât mă străduiam, nu era niciodată destul. Dacă Vlad făcea o criză când eram acasă, era vina mea că nu am fost atentă. Dacă făcea una când eram la școală, era vina mea că nu am stat acasă.

Într-o seară de vară, după bacalaureat, am stat pe balcon și am privit stelele. Simțeam că mă sufoc. Telefonul vibra neîncetat — mesaje de la mama: „Ești un monstru! Dacă pățește ceva Vlad, să știi că tu l-ai omorât!”

Am plâns până dimineața. A doua zi mi-am făcut bagajul și am plecat fără să mă uit înapoi. Am găsit o garsonieră mică în București și un job part-time la o librărie. Primele zile au fost ca o gură de aer proaspăt. Dar liniștea a durat puțin.

Telefonul a început să sune din nou. Numere necunoscute, mesaje lungi pline de ură: „Sper să ai parte de ce i-ai făcut tu fratelui tău! Să nu uiți că sângele apă nu se face!”

Am blocat numerele unul câte unul. Dar mama găsea mereu altele. Îmi scria pe Facebook, pe WhatsApp, chiar și pe emailuri vechi pe care le uitasem. În fiecare mesaj era aceeași poveste: eu sunt vinovată pentru tot răul din familie.

Într-o zi, la librărie, m-a sunat colega mea, Raluca:

— Ilinca, ai vizitatori! E o doamnă care insistă să te vadă.

Mi s-a strâns stomacul. Era mama. A intrat val-vârtej printre rafturi, cu ochii injectați de furie.

— Cum poți să dormi liniștită știind că fratele tău suferă? Cum poți să fii atât de egoistă?

Am încercat să-i explic că am nevoie de spațiu, că nu pot trăi doar pentru Vlad.

— Nu ai dreptul! Tu ești sora lui! Dacă eu mor mâine, cine are grijă de el?

Nu am avut răspuns. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață — rușinată și vinovată pentru ceva ce nu făcusem.

Seara aceea am petrecut-o plângând pe podeaua garsonierei mele. M-am întrebat dacă sunt un monstru așa cum spune mama. Am început să mă îndoiesc de orice decizie luată vreodată.

Au trecut luni. Am încercat să-mi reconstruiesc viața: facultate, prieteni noi, un băiat care părea să mă înțeleagă — Mihai. Dar mereu plutea asupra mea umbra fratelui meu și vocea mamei ca un blestem.

Într-o zi, Mihai m-a întrebat:

— De ce nu vorbești niciodată despre familia ta?

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. M-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Nu e vina ta că Vlad e bolnav. Și nici că mama ta nu știe altfel să-și gestioneze durerea.

Pentru prima dată am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Dar mesajele au continuat. Uneori erau doar câteva cuvinte: „Sper să suferi cum suferim noi.” Alteori erau pagini întregi de reproșuri și amenințări.

Am mers la psiholog. Am învățat să pun limite, să spun „nu”. Dar sentimentul de vinovăție nu a dispărut niciodată complet.

Într-o noapte am visat că Vlad mă striga după ajutor și eu nu puteam ajunge la el. M-am trezit transpirată și cu inima frântă.

Am încercat să vorbesc cu mama calm:

— Mamă, te rog… Nu pot trăi așa. Am nevoie să fiu și eu bine ca să pot ajuta vreodată pe cineva.

— Nu mă interesează! Dacă ai fi fost o fată bună, n-ai fi fugit ca o lașă!

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar ceva s-a schimbat în mine în acea seară. Am realizat că nu pot salva pe nimeni dacă mă pierd pe mine însămi.

Astăzi încă primesc mesaje uneori. Încerc să le ignor. Merg mai departe cu viața mea — facultate, job nou, prieteni care mă acceptă așa cum sunt.

Dar uneori mă întreb: Oare e vreodată posibil să fii liber de vina pe care ți-o pune familia în spate? Oare chiar avem dreptul să ne alegem fericirea când cei dragi suferă? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?