Rugămintea unei mame: Povestea Mariei și a lui Vlad

— Vlad, Vlad! Am strigat cu vocea tremurândă, încercând să-mi țin respirația sub control. Era seara târziu, pe Calea Moșilor, iar luminile reci ale orașului îmi aruncau umbre lungi pe chip. El mergea grăbit, cu ochii în telefon, și pentru o clipă am crezut că nu mă vede. Dar când s-a apropiat, privirea lui a trecut peste mine ca peste un străin oarecare. M-am oprit în mijlocul trotuarului, cu sacoșa grea în mână, și am simțit cum inima mi se strânge ca un pumn.

— Vlad! am repetat, mai încet, aproape șoptit.

S-a uitat la mine scurt, apoi și-a întors capul și a trecut mai departe. Niciun zâmbet, nicio tresărire. Ca și cum n-aș fi existat. Am rămas acolo, cu ochii umezi, încercând să-mi adun gândurile. Ce se întâmplase cu băiatul meu? Unde dispăruse copilul acela care venea la mine noaptea speriat de tunete și mă ruga să-l țin în brațe?

Am crescut singură. Pe Vlad l-am avut la douăzeci și unu de ani, după ce tatăl lui, Doru, a decis că nu e pregătit să fie părinte și a dispărut fără urmă. Am muncit la croitorie zi și noapte, am cusut rochii pentru vecine și am făcut curățenie prin casele altora doar ca să-i pot pune ceva pe masă. Nu mi-am permis niciodată o vacanță sau o rochie nouă. Tot ce aveam era pentru el.

Îmi amintesc cum îi făceam pachetul pentru școală: mereu două sandvișuri, unul pentru el și unul pentru colegul lui mai sărman. Vlad era un copil bun atunci. Îmi spunea mereu: „Mami, când o să fiu mare, o să-ți cumpăr o casă mare și nu o să mai trebuiască să muncești niciodată.”

Anii au trecut repede. L-am văzut crescând, schimbându-se. La liceu a început să se îndepărteze. Prietenii lui râdeau de hainele lui ieftine, iar el venea acasă tot mai tăcut. Încercam să-l întreb ce are, dar răspunsul era mereu același:

— Lasă-mă în pace, mamă! Nu înțelegi nimic!

Am pus totul pe seama adolescenței. Dar după ce a intrat la facultate la București, aproape că nu mai vorbea cu mine deloc. Îi trimiteam bani din puținul pe care îl aveam, îi făceam pachete cu zacuscă și plăcinte, dar răspunsurile lui erau scurte:

— Mulțumesc.

Apoi au început să apară minciunile mici: că are nevoie de bani pentru că i s-a stricat laptopul, că trebuie să plătească chiria în avans. Am aflat târziu că banii ajungeau la o fată care îl folosea și apoi l-a părăsit.

Când am avut nevoie de el cel mai mult — după ce am fost diagnosticată cu diabet și doctorii mi-au spus că trebuie să stau mai mult acasă — l-am sunat plângând:

— Vlad, mamă… nu mă simt bine. Poți să vii până la mine?

A oftat la telefon:

— Mamă, am treabă. Nu pot acum.

Nu l-am mai văzut luni întregi. Vecina mea, tanti Lenuța, mi-a spus că l-a văzut la mall cu niște prieteni bine îmbrăcați. Eu stăteam singură în apartamentul mic din Colentina, cu pastilele pe masă și frigiderul aproape gol.

În seara aceea pe Calea Moșilor, când Vlad s-a prefăcut că nu mă cunoaște, am simțit că tot ce am făcut în viața asta a fost în zadar. M-am întors acasă plângând în hohote. Am stat ore întregi pe marginea patului, uitându-mă la pozele lui de când era mic: cu ochii mari și zâmbet sincer.

A doua zi dimineață am primit un mesaj sec:

„Mamă, te rog să nu mă mai cauți la serviciu sau pe stradă. Am nevoie de spațiu.”

Am citit mesajul de zeci de ori. Spațiu? Între noi nu mai era decât un gol imens.

Au trecut săptămâni în care nu am mai ieșit din casă decât pentru strictul necesar. M-am întrebat iar și iar: unde am greșit? Poate am fost prea sufocantă? Poate i-am cerut prea mult? Sau poate lumea asta l-a schimbat mai mult decât mi-am imaginat?

Într-o zi, tanti Lenuța a venit la mine cu o pungă de mere.

— Maria dragă, nu te mai necăji atâta… Copiii ăștia nu mai sunt ca noi. Au alte griji…

Am izbucnit:

— Dar eu ce grijă am avut? Eu n-am avut dreptul la visele mele? Tot ce am făcut a fost pentru el!

Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Poate într-o zi își va da seama ce a pierdut.

Seara aceea m-a găsit scriind o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o trimit:

„Vlad, dacă citești asta vreodată… Să știi că te iubesc oricum. Dar doare al naibii de tare.”

Acum stau aici, privind pe geam cum plouă peste Bucureștiul ăsta rece și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume care aleargă mereu după altceva? Oare câți dintre noi au uitat cine le-a dat totul fără să ceară nimic?

Poate că nu voi primi niciodată un răspuns de la Vlad. Dar vă întreb pe voi: ce ați face dacă propriul vostru copil v-ar întoarce spatele? Unde se rupe legătura dintre mamă și fiu?