Între două lumi: Povestea mea despre sacrificiu, familie și alegeri imposibile

— Ana, nu mă duce acolo! Nu mă lăsa printre străini! vocea lui Grigore răsună spartă prin telefon, iar eu simt cum mi se strânge inima. E trecut de ora opt seara, Lily doarme deja, iar eu stau pe marginea patului, cu telefonul lipit de ureche și lacrimile gata să-mi curgă pe obraji.

— Tataie, nu e vorba că te las… dar nu mai poți sta singur acolo. Casa se dărâmă peste tine, iar tu abia te mai poți ridica din pat. Ce fac dacă pățești ceva?

— Mai bine mor aici decât să mă duci la azil! Nu mă mai suna dacă vrei să mă trimiți acolo!

Închid ochii și simt cum mă sufoc de vinovăție. Mă gândesc la copilăria mea, la serile când Grigore venea obosit de la CAP și totuși îmi citea povești. Nu mi-am cunoscut niciodată tatăl biologic; Grigore a fost tot ce am avut. Dar acum, la 84 de ani, e singur într-un sat uitat de lume, cu vecini la fel de bătrâni și neputincioși ca el. Eu sunt la oraș, cu Lily, încercând să-i ofer o copilărie normală.

A doua zi dimineață, o găsesc pe Lily în bucătărie, desenând cu carioci pe masa veche. Se uită la mine cu ochii ei mari și întreabă:

— Mami, când mergem la bunicu’?

Înghit în sec. Nu știu ce să-i spun. Ultima dată când am fost acolo, Lily s-a speriat de șoarecii care alergau prin bucătărie și de tencuiala căzută din tavan. Dar îl iubește pe Grigore; îi aduce flori din grădină și îi cântă cântecele în timp ce el stă pe prispă.

— Curând, iubita mea. Dar trebuie să vorbim cu bunicu’ să vedem dacă e bine.

În acea zi, la serviciu, nu mă pot concentra. Sunt contabilă la o firmă mică; șeful meu, domnul Popescu, mă întreabă dacă sunt bine.

— Ana, ai greșit din nou la facturi. Ce se întâmplă?

Îi spun pe scurt despre Grigore. Dă din cap cu înțelegere:

— Știu cum e… Mama mea a stat singură până la 90 de ani. Dar la un moment dat trebuie să te gândești și la tine.

Dar cum să mă gândesc la mine? Dacă îl duc pe Grigore la un centru de bătrâni, va muri de inimă rea. Dacă îl las acolo singur, poate păți ceva grav. Dacă îl aduc la oraș, nu am unde să-l țin; stăm într-o garsonieră mică, iar Lily are nevoie de spațiu.

Seara îi sun pe verișorii mei din sat. Nimeni nu vrea sau nu poate să-l ajute pe Grigore. Unii au plecat în Italia sau Spania, alții abia se descurcă cu propriii părinți bolnavi.

— Ana, fiecare cu crucea lui… îmi spune Mariana, verișoara mea cea mai apropiată. Eu am grijă de mama și abia mai pot respira.

În weekend mergem totuși la Grigore. Drumul e lung și plin de gropi; Lily adoarme în mașină. Când ajungem, îl găsesc pe Grigore stând pe un scaun în curte, privind în gol. Casa arată mai rău ca niciodată: acoperișul are găuri, iar în bucătărie miroase a mucegai.

— Bunicule! strigă Lily și aleargă spre el.

Grigore zâmbește slab și o ia în brațe.

— Ce faci, puiule? Ai crescut mare!

Îl privesc cum încearcă să pară puternic pentru nepoata lui. Dar când rămânem singuri în bucătărie, îmi spune încet:

— Ana… mi-e frică noaptea. Aud pași prin curte și nu știu dacă e vântul sau cineva care vrea să fure ceva.

Îl iau de mână.

— Tataie… hai cu noi la oraș. Nu e mult loc, dar măcar nu mai ești singur.

— Nu pot… aici am trăit toată viața. Aici a murit mama ta… aici vreau să rămân.

Simt cum mă năpădesc amintirile: mama murind tânără, eu plângând în brațele lui Grigore. El m-a crescut ca pe fata lui; nu m-a făcut niciodată să simt că nu sunt sângele lui.

În acea noapte dormim toți trei în camera mică din față. Aud șoarecii alergând prin pereți și ploaia bătând în geamurile sparte. Lily se trezește speriată:

— Mami… mi-e frică aici.

O strâng la piept și mă gândesc: ce fel de mamă sunt dacă o țin aici? Dar ce fel de fiică sunt dacă îl las pe Grigore singur?

A doua zi dimineață îl găsesc pe Grigore plângând în șoaptă în curte. Îl iau în brațe și îi spun:

— Nu vreau să te pierd…

El oftează greu:

— Știu că vrei ce e mai bine pentru mine… dar nu pot trăi fără casa asta.

Plecăm spre oraș cu inima frântă. Pe drum, Lily mă întreabă:

— De ce e bunicul trist?

Nu știu ce să-i răspund. Poate pentru că bătrânețea e o povară grea când nu ai pe nimeni aproape… sau poate pentru că eu nu pot fi peste tot în același timp.

Seara stau pe balconul garsonierei și privesc luminile orașului. Îmi vine să urlu de neputință. Oare există vreo soluție care să nu rănească pe nimeni? Oare cât poți sacrifica din tine fără să te pierzi cu totul?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați face în locul meu? Cum ați împărți dragostea între generații fără să vă simțiți vinovați?