O călătorie care mi-a schimbat destinul: O zi, un tren, o alegere

— Nu mai pleca, Vlad! strigă mama din prag, cu vocea tremurândă, în timp ce eu îmi trăgeam rucsacul pe umăr. Dar nu m-am uitat înapoi. Aveam 27 de ani și simțeam că dacă nu ies acum din apartamentul nostru mic din Ploiești, n-o să mai am niciodată curajul să-mi schimb viața. Mă sufocam între pereții aceia plini de amintiri și reproșuri nespuse.

Era o dimineață rece de martie. Gara era aproape goală, doar câțiva navetiști moțăiau pe bănci. M-am așezat pe o bancă, cu cartea lui Cărtărescu în mână, încercând să-mi țin mintea ocupată. Îmi repetam în gând: „Nu te întorci. Nu te întorci.” Dar vocea mamei răsuna încă în urechi.

— Vlad, ai grijă de tine! Ai grijă de tine, măcar atât!

Nu știu dacă era grijă sau disperare. Poate amândouă. Tata ne-a părăsit când aveam 10 ani și de atunci mama s-a agățat de mine ca de o barcă de salvare. Dar eu nu mai puteam fi colacul ei.

Trenul spre București a venit cu un scrâșnet prelung. M-am urcat și m-am așezat lângă geam, privind cum orașul se îndepărtează încet. Lângă mine s-a așezat o femeie cu părul scurt, vopsit blond, care părea să mă studieze insistent.

— Ești sigur că vrei să pleci? m-a întrebat brusc, fără introducere.

Am tresărit. Nu știam cine e, dar întrebarea ei m-a lovit direct în stomac.

— Da… cred că da. Trebuie să încerc ceva nou.

A zâmbit trist.

— Și eu am fugit cândva. Dar nu poți fugi niciodată cu adevărat de ce te doare.

Am vrut să-i răspund, dar mi-am mușcat limba. Cine era ea să-mi spună ce pot sau nu pot face?

Pe drum, gândurile mi se învârteau haotic. Mă gândeam la tata, la cum a dispărut fără urmă și la cum mama nu și-a revenit niciodată. La certurile noastre despre bani, despre viitorul meu, despre faptul că nu sunt „destul”.

Ajuns la București, am coborât cu inima grea. Aveam un interviu la o firmă IT, dar nu despre asta era vorba. Era despre libertate. Despre a-mi găsi locul.

În timp ce mergeam spre metrou, telefonul a vibrat: „Vlad, te rog, sună-mă când ajungi.” Era mama.

Am ignorat mesajul și am intrat în pasajul aglomerat. Dintr-o dată, cineva m-a apucat de braț.

— Vlad?

M-am întors și aproape că am leșinat. Era tata. Îmbătrânit, cu ochii adânciți în orbite și hainele ponosite.

— Ce cauți aici? am bâiguit.

— Am aflat că vii la București… Am vrut să te văd. Să-ți spun că-mi pare rău.

M-am blocat. Toți anii aceia de furie și dorință de răzbunare s-au izbit de mine ca un val rece.

— De ce acum? De ce după atâția ani? Ai idee prin ce am trecut?

A lăsat capul în jos.

— N-am avut curaj să mă întorc. Am crezut că e mai bine pentru voi fără mine… Dar m-am înșelat.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Vocea mamei, privirea tatei, toate se amestecau într-un haos dureros.

— Mama știe că ești aici?

— Nu… N-am avut curaj s-o caut. Poate… poate poți tu să-i spui că-mi pare rău.

Am vrut să-l lovesc, să-i spun cât l-am urât pentru fiecare zi în care mama plângea pe ascuns. Dar nu am putut. În schimb, am izbucnit în plâns acolo, în mijlocul mulțimii grăbite.

— Nu știu dacă pot să te iert… Dar cred că trebuie să încerc.

El a dat din cap și a dispărut în mulțime, la fel cum dispăruse din viața noastră cu ani în urmă.

Am ajuns la interviu cu ochii roșii și mâinile tremurânde. Nu-mi mai păsa dacă mă angajează sau nu. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că am făcut ceva important: am ales să nu mai fug.

După câteva zile, m-am întors acasă. Mama m-a îmbrățișat fără să spună nimic. I-am povestit totul despre tata. A plâns mult, dar apoi m-a privit altfel — ca pe un adult care a trecut prin foc și a ieșit pe partea cealaltă.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Dar ceva s-a rupt și ceva s-a vindecat în mine. Am început să vorbim mai deschis despre trecut, despre greșeli și iertare.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi urcat atunci în tren, dacă n-aș fi avut curajul să plec — oare aș fi avut vreodată șansa să-l întâlnesc pe tata? Să mă împac cu mine însumi?

Poate că uneori trebuie să pleci ca să poți reveni cu adevărat acasă. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să iertați?