Treisprezece Ani de Dor: Întoarcerea Acasă și Moștenirea care Ne Desparte

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să-l văd pe Matei cum se uită la mine de parcă i-aș fi furat ceva! vocea lui Nathan răsună în bucătăria noastră mică, cu pereții încărcați de amintiri. Era noiembrie, ploua mocănește, iar eu mă simțeam mai străină ca niciodată în propria casă, după treisprezece ani petrecuți printre străini.

Când am plecat în Canada, Nathan avea 18 ani și tocmai terminase liceul. Matei, fratele lui mai mic, avea 15 și încă visa să devină fotbalist. Soțul meu, Viorel, a rămas acasă cu băieții. Eu am plecat cu inima grea, dar cu speranța că banii trimiși lunar le vor da un viitor mai bun. Am muncit la curățenie, la bucătărie, am spălat vase și am strâns fiecare cent pentru ei. În fiecare seară, după ce terminam tura, mă uitam la poza lor și mă rugam să nu mă uite.

Anii au trecut greu. Vorbeam pe Skype, dar nu era la fel. Nathan s-a însurat cu Irina, o fată din orașul nostru. Au primit un apartament de la părinții ei și s-au mutat acolo. Matei a rămas cu Viorel în casa noastră veche, pe care o renovasem cu banii trimiși de mine. Când Viorel s-a îmbolnăvit și a murit, eu nu am putut veni la înmormântare. Viza nu mi-a ieșit la timp. Am plâns singură într-o cameră rece din Toronto.

Când m-am întors acasă, după treisprezece ani, am găsit o familie schimbată. Nathan era mereu grăbit, cu ochii pe telefon și grijile pe umeri. Matei era retras, tăcut, cu privirea pierdută. Casa noastră era frumoasă acum, dar goală de râsete. Într-o zi, am auzit cum se certau pe hol:

— Tu ai apartament de la socri! De ce vrei și casa asta? striga Matei.

— Pentru că și eu am muncit aici! Am pus bani la renovare! răspundea Nathan.

— Banii tăi? Banii mamei! Eu am stat aici cu tata când era bolnav! Eu am avut grijă de el!

Am intrat între ei, tremurând toată.

— Ajunge! Am muncit toți pentru casa asta! Nu vreau să vă certați din cauza mea!

Dar nu m-au ascultat. S-au îndepărtat unul de altul tot mai mult. Irina îl împingea pe Nathan să ceară partea lui din casă, iar Matei se simțea trădat. Eu eram prinsă la mijloc. O vecină mi-a spus într-o zi:

— Nu ești prima care se întoarce din străinătate și găsește copiii certați pe avere…

M-am simțit vinovată. Oare dacă rămâneam acasă, ar fi fost altfel? Poate că banii mei au făcut mai mult rău decât bine.

Într-o seară, Matei a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… tu cui vrei să lași casa?

M-am uitat la el și mi-au dat lacrimile.

— Vreau să vă împăcați… Să fiți frați, nu dușmani.

A dat din cap trist.

— Nu cred că se mai poate…

Nathan a venit a doua zi cu Irina. Au adus un notar să discutăm despre succesiune.

— Mamă, trebuie să decidem. Eu nu pot să stau mereu la mila lui Matei dacă vreau să vin aici cu copiii mei.

Irina a adăugat:

— E dreptul lui Nathan să aibă partea lui!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am muncit treisprezece ani pentru ca băieții mei să aibă o casă frumoasă. Acum casa îi desparte.

Am încercat să vorbesc cu fiecare separat. Matei plângea noaptea în camera lui de copil. Nathan era nervos și distant. Irina mă privea ca pe o piedică în planurile lor.

Într-o zi am ieșit în curte și am privit copacul sub care jucau fotbal când erau mici. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a meritat. Dacă dragostea de mamă poate repara ce s-a rupt între ei.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare câți părinți ca mine au crezut că banii pot ține familia unită? Oare ce e mai important: o casă frumoasă sau liniștea dintre frați?