Doi ani de tăcere: Povestea unei mame care își așteaptă fiica

— Sabina, nu poți să pleci așa! Te rog, stai să vorbim! Ți-am spus că nu am vrut să te rănesc…
Vocea mea răsuna disperată pe holul îngust, în timp ce ea își trăgea valiza după ea, cu ochii înlăcrimați și buzele strânse. Era ultima imagine pe care o am cu fiica mea. Au trecut doi ani de atunci. De atunci, niciun telefon, niciun mesaj, nici măcar o felicitare de ziua mea.

Mă numesc Ella și am 68 de ani. Trăiesc singură într-un apartament vechi din București, cu pereți subțiri și miros de cafea arsă. În fiecare dimineață, mă trezesc devreme, pun ceaiul la fiert și mă uit la telefonul care nu mai sună. Vecina mea, Irina, vine uneori la mine cu prăjituri și stăm la povești. Îmi place să-i povestesc despre călătoriile mele din tinerețe – Parisul primăvara, Praga în ploaie, Sighișoara toamna. Dar evit mereu subiectul Sabina. Până într-o zi, când nu am mai putut ține în mine.

— Ella, ai copii? m-a întrebat Irina într-o după-amiază ploioasă, când ceaiul aburea între noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am oftat adânc și am privit pe geam, la copacii goi.

— Am o fată. Sabina. Nu ne-am mai văzut de doi ani.

Irina a tăcut o clipă, apoi a pus mâna peste a mea.

— Ce s-a întâmplat?

Mi-au dat lacrimile. Nici nu știu cum să explic. Totul a început cu o ceartă banală. Sabina avea 32 de ani și tocmai se mutase cu iubitul ei, Vlad. Eu nu l-am plăcut niciodată. Mi se părea prea impulsiv, prea grăbit să-i controleze viața. I-am spus asta direct, fără menajamente. Poate prea direct.

— Mamă, nu poți să-mi dictezi cu cine să fiu! mi-a strigat ea atunci.

— Nu-ți dictez, doar vreau să fii fericită! Dar nu cred că el e omul potrivit…

— Nu vezi că nu mă asculți niciodată? Mereu ai impresia că știi tu mai bine!

A urmat o ceartă cumplită. Am spus lucruri pe care le regret și acum. Cuvinte grele, aruncate la nervi: „O să-ți dai seama prea târziu că ai greșit!” și „Nu vreau să te văd suferind din cauza lui!”

A doua zi, Sabina a venit acasă doar ca să-și ia câteva haine. Nu m-a privit în ochi. Apoi a dispărut din viața mea.

Am încercat să o sun. Zeci de mesaje trimise pe WhatsApp au rămas fără răspuns. I-am scris scrisori lungi, pline de regrete și scuze. Niciun semn. Am întrebat-o pe sora ei mai mică, Ioana, dacă știe ceva de ea.

— Mamă, Sabina are nevoie de timp. Las-o să respire.

Dar timpul trecea și rana se adâncea. Mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă în care am încercat să-i controlez viața. Poate am fost prea protectoare. Poate am uitat că nu mai e copilul meu mic, ci o femeie care are dreptul să aleagă singură.

Seara, când sting lumina și rămân doar eu cu gândurile mele, retrăiesc fiecare moment al acelei zile fatidice. Îmi amintesc cum îi pieptănam părul când era mică și cum îi promiteam că voi fi mereu lângă ea. Acum nu mai sunt decât o voce pe care refuză să o asculte.

Vecinii mă privesc cu milă când mă văd singură la piață sau pe bancă în parc. Uneori aud șoapte: „Săraca Ella… Niciun copil nu vine la ea.” Dar nimeni nu știe cât doare tăcerea asta.

Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să merg la biserică și să aprind o lumânare pentru Sabina. M-am rugat să fie bine, oriunde ar fi. Să fie fericită, chiar dacă eu nu fac parte din viața ei.

Irina m-a întrebat într-o zi:

— Dacă ar veni mâine la ușă, ce i-ai spune?

Am zâmbit trist:

— I-aș spune doar atât: „Iartă-mă.” Și aș strânge-o în brațe fără să-i mai cer nimic.

Dar zilele trec una după alta la fel: ceaiul aburește pe masă, telefonul tace încăpățânat, iar eu mă agăț de amintiri ca de niște colțuri de lumină într-o cameră tot mai întunecată.

Uneori mă gândesc dacă nu cumva toate mamele greșesc la fel: din prea mult dragoste ajungem să sufocăm copiii pe care îi iubim cel mai mult. Și dacă da… oare există vreodată iertare adevărată?

Poate într-o zi Sabina va citi aceste rânduri sau va simți dorul meu în aerul greu al Bucureștiului. Până atunci însă… rămân aici, cu ceaiul meu și speranța că tăcerea nu va dura o veșnicie.

Oare cât timp trebuie să treacă până când două inimi rănite pot găsi drumul una spre cealaltă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?