Între tăcerea copiilor și ecoul amintirilor

„De ce nu răspunde?” mă întrebam în timp ce telefonul suna în gol pentru a treia oară. Era a doua zi de Paște, iar liniștea din casă era aproape asurzitoare. Mihai, soțul meu, stătea pe canapea cu ziarul în mână, dar privirea lui era pierdută undeva între rânduri. „Poate e ocupat,” a spus el fără să-și ridice ochii. Dar eu știam că nu era vorba doar de asta.

David, băiatul nostru cel mare, nu mai răspundea la telefon de săptămâni întregi. Îmi amintesc cum obișnuia să mă sune în fiecare duminică dimineața, doar ca să-mi povestească despre săptămâna lui. Acum, tăcerea lui era un ecou dureros al distanței care se crease între noi.

„Poate ar trebui să-i scriem un mesaj,” am sugerat eu, încercând să-mi ascund îngrijorarea. Mihai a dat din cap aprobator, dar nici el nu părea convins că asta ar schimba ceva.

Am scris un mesaj simplu: „Ne este dor de tine. Sperăm că ești bine.” Am apăsat pe „trimite” și am așteptat. Minutele treceau greu, iar răspunsul nu venea.

În timp ce Mihai se ridica să pregătească masa, am privit în jurul casei noastre mari și goale. Fiecare colț îmi amintea de copiii noștri: Ana, cea mijlocie, care acum locuia în Cluj cu familia ei, și Radu, mezinul nostru, care tocmai se mutase la București pentru un nou job.

„Îți amintești cum obișnuiau să alerge prin casă?” am întrebat eu cu vocea tremurândă. Mihai a zâmbit trist. „Da, și cum făceau gălăgie la fiecare masă.”

Dar acum casa era tăcută. Prea tăcută.

Seara a venit fără niciun răspuns de la David. Am încercat să mă concentrez pe cartea pe care o citeam, dar gândurile mele se întorceau mereu la el. Ce făcusem greșit? De ce se îndepărtase atât de mult?

A doua zi dimineață, Mihai a plecat la piață, iar eu am rămas singură cu gândurile mele. Am decis să-i sun pe Ana și Radu. Ana mi-a răspuns repede, dar conversația noastră a fost scurtă și formală. „Suntem bine, mamă. Copiii sunt ocupați cu școala,” mi-a spus ea înainte de a închide.

Radu a fost mai deschis. „Mamă, știi că te iubim, dar avem viețile noastre acum,” mi-a spus el cu blândețe. „Nu e vorba că nu vrem să vorbim cu voi, dar timpul e scurt.”

Am închis telefonul cu inima grea. Înțelegeam că aveau viețile lor, dar asta nu făcea durerea mai ușoară.

Când Mihai s-a întors acasă, i-am povestit despre conversațiile mele. „Poate ar trebui să ne găsim un hobby,” a sugerat el. „Ceva care să ne țină ocupați.”

Am fost de acord, dar adevărul era că niciun hobby nu putea umple golul lăsat de absența copiilor noștri.

În următoarele săptămâni, am încercat să ne adaptăm la noua noastră realitate. Am început să mergem la cursuri de dans și să ne întâlnim cu prietenii mai des. Dar fiecare activitate părea doar o distragere temporară.

Într-o seară, în timp ce stăteam pe terasă și priveam apusul, Mihai mi-a spus: „Poate că trebuie să acceptăm că ei au crescut și că noi trebuie să ne găsim un nou scop.”

Am dat din cap încet. Știam că avea dreptate, dar era greu să renunț la rolul de mamă care fusese centrul vieții mele atâția ani.

Într-o zi, am primit un mesaj de la David: „Îmi pare rău că nu am răspuns. Am fost prins cu munca. Vreau să vin acasă weekendul viitor.”

Inima mi-a tresărit de bucurie. Poate că nu eram complet uitați.

Când David a venit acasă, am petrecut ore întregi povestind și râzând împreună. Mi-am dat seama atunci că distanța nu era o măsură a iubirii lor pentru noi.

Dar când a plecat din nou, casa a revenit la tăcerea ei obișnuită.

Acum mă întreb: cum putem găsi echilibrul între a-i lăsa să-și trăiască viețile și a ne simți încă parte din ele? Poate că răspunsul nu este atât de simplu cum mi-aș dori.