Ultima dorință a soacrei mele: O cerere imposibilă

„Nu pot să cred că trebuie să facem asta”, am spus eu, încercând să-mi păstrez calmul în timp ce mă uitam la Andrei. El stătea pe canapea, cu capul plecat, evitând să mă privească în ochi. „E mama mea, Ana. Nu putem să o lăsăm pe drumuri”, a răspuns el, cu o voce stinsă.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Elena, soacra mea, a trebuit să-și vândă casa mare din centrul orașului. Nu era o decizie ușoară pentru ea, dar problemele financiare și sănătatea în declin au făcut-o inevitabilă. Ne-am oferit să o primim la noi temporar, până când își va găsi un alt loc unde să locuiască. Dar timpul trecea și Elena părea tot mai confortabilă în apartamentul nostru micuț.

Andrei și Elena nu au avut niciodată o relație apropiată. Încă din copilărie, el simțea că nu primește suficientă atenție și afecțiune din partea ei. Tatăl lui murise când el era mic, iar Elena a trebuit să muncească din greu pentru a-l crește singură. Poate că asta a fost cauza distanței dintre ei; poate că ea era prea ocupată să-i ofere un trai decent pentru a mai avea timp de tandrețe.

Într-o seară, după cină, Elena ne-a chemat în sufragerie. „Am ceva important să vă spun”, a început ea, cu o voce gravă care ne-a făcut să ne uităm unul la altul cu îngrijorare. „Am decis că vreau să fiu îngropată lângă tatăl vostru.”

Am rămas amândoi fără cuvinte. Tatăl lui Andrei fusese înmormântat într-un sat îndepărtat, unde niciunul dintre noi nu mai fusese de ani de zile. „Dar mama, asta ar însemna să ne mutăm acolo”, a spus Andrei, încercând să-și păstreze calmul.

„Știu că e mult de cerut”, a continuat Elena, „dar e ultima mea dorință.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum putea să ne ceară așa ceva? Să ne schimbăm întreaga viață pentru o dorință care părea atât de egoistă? Am încercat să-i explic că nu putem face asta, că avem viețile noastre aici, dar ea părea hotărâtă.

„Nu e vorba doar despre mine”, a spus ea, cu lacrimi în ochi. „E despre familia noastră. Despre a fi împreună chiar și după moarte.”

Andrei părea prins între două lumi: datoria față de mama lui și viața pe care o construisem împreună. „Ana, nu știu ce să fac”, mi-a spus el mai târziu, în dormitorul nostru. „Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici nu pot să-mi ignor mama.”

Am petrecut nopți întregi discutând despre asta, fără să ajungem la o concluzie. Tensiunea dintre noi creștea cu fiecare zi care trecea. Într-o dimineață, după o noapte nedormită, am decis că trebuie să luăm o decizie.

„Andrei”, i-am spus cu voce tremurândă, „nu putem continua așa. Trebuie să alegem ce e mai bine pentru noi.”

Elena ne-a ascultat discuția din pragul ușii și a intrat în cameră cu ochii roșii de plâns. „Nu vreau să vă despart”, a spus ea cu vocea frântă. „Vreau doar ca familia noastră să fie unită.”

În acel moment am realizat că nu era vorba doar despre dorința ei de a fi îngropată lângă soțul ei. Era despre dorința ei de a repara relația cu Andrei înainte de a fi prea târziu.

Am decis împreună că vom merge în satul acela pentru a vedea locul și pentru a discuta cu preotul de acolo despre posibilitățile pe care le avem. Poate că nu era soluția ideală, dar era un început.

În timp ce ne pregăteam de plecare, Elena mi-a luat mâna și mi-a spus: „Îți mulțumesc că ai fost alături de Andrei și că ai încercat să mă înțelegi.”

Am zâmbit trist și i-am răspuns: „Fac tot ce pot pentru familia noastră.”

Pe drumul spre sat, am reflectat asupra situației noastre și m-am întrebat: oare câte familii se confruntă cu astfel de alegeri dificile? Și cum putem găsi echilibrul între datoria față de cei dragi și fericirea personală?