„Romanul Nereturnat: O Lecție Despre Împrumuturi”

Reuniunile de familie au fost întotdeauna un amestec de bucurie și stângăcie pentru mine. Bucuria vine din revederea fețelor familiare, împărtășirea poveștilor și savurarea mâncărurilor delicioase. Stângăcia, însă, provine din prezența rudelor pe care abia le cunosc. Una dintre aceste rude este Andrei, fiul vărului tatălui meu. Ne vedem doar de Crăciun sau de Paște, schimbând zâmbete politicoase și conversații superficiale.

În acest Paște trecut, pe măsură ce aroma de miel umplea aerul și râsetele răsunau prin casă, m-am trezit într-o conversație cu Andrei. Eram amândoi așezați pe canapea, departe de agitația din bucătărie. Discuția noastră a început cu obișnuitele politețuri, dar curând s-a mutat la dragostea noastră comună pentru cărți. Am menționat romanul meu preferat, o ediție frumos legată a „Marelui Gatsby”, pe care o citisem de nenumărate ori. Ochii lui Andrei s-au luminat de interes.

„Wow, mereu am vrut să citesc asta,” a spus el, cu o voce plină de entuziasm sincer. „Crezi că aș putea să o împrumut cândva?”

Am ezitat. Cartea era prețioasă pentru mine, nu doar pentru conținutul ei, ci și pentru amintirile pe care le purta. Era un cadou de la bunicul meu decedat, iar împrumutarea ei părea ca și cum m-aș despărți de o parte din el. Dar Andrei părea sincer și nu voiam să par nepoliticos sau egoist.

„Sigur,” i-am răspuns cu reticență. „O pot aduce de Crăciun.”

Crăciunul a venit repede și, așa cum am promis, am adus cartea cu mine. Andrei a fost încântat și a promis că o va returna curând. Pe măsură ce sezonul sărbătorilor s-a estompat în noul an, m-am trezit gândindu-mă tot mai des la carte. Săptămânile s-au transformat în luni și nu am primit niciun semn de la Andrei.

Am decis să iau legătura cu el. Un simplu mesaj părea potrivit: „Salut Andrei, sper că ești bine! Doar verificam cum îți place ‘Marele Gatsby’.”

Zilele au trecut fără niciun răspuns. Am încercat să-l sun, dar apelul a intrat direct în mesageria vocală. Frustrarea mea a crescut odată cu venirea primăverii și tot nu era niciun semn al cărții mele. Am început să mă întreb dacă o voi mai vedea vreodată.

La un grătar de familie în iulie, l-am văzut în sfârșit pe Andrei din nou. M-a salutat călduros, ca și cum nimic nu ar fi fost în neregulă. Mi-am făcut curaj să întreb despre carte.

„Ah, da! Cartea,” a spus el cu un zâmbet jenat. „Am început-o dar m-am ocupat cu munca. O voi aduce înapoi curând.”

Cuvintele lui au fost liniștitoare în acel moment, dar pe măsură ce vara s-a transformat în toamnă, răbdarea mea s-a subțiat. A devenit clar că recuperarea romanului meu drag nu era o prioritate pentru Andrei.

Până la Paștele următor, renunțasem la speranță. Cartea era pierdută și odată cu ea, o mică parte din legătura mea cu bunicul meu. A fost o lecție dureroasă despre împrumuturi—uneori lucrurile nu se întorc.

Pe măsură ce stăteam la masa de cină înconjurat din nou de familie, am realizat că, deși posesiunile materiale pot fi pierdute, amintirile pe care le poartă rămân în noi. Deși dezamăgit, am decis să prețuiesc acele amintiri și să fiu mai precaut cu comorile mele în viitor.