Copleșiți de vizitele la socri: Un weekend plin de treburi nedorite

Era o altă seară de vineri, iar Radu simțea nodul familiar al temerii strângându-se în stomac. Weekendul ar fi trebuit să fie un timp pentru relaxare, o scurtă pauză de la ritmul implacabil al săptămânii de lucru. Totuși, pentru Radu, weekendurile deveniseră sinonime cu un alt fel de muncă, una pe care o găsea și mai epuizantă: vizitarea socriilor.

Radu și soția sa, Andreea, erau căsătoriți de trei ani, și în acest timp, modelul devenise previzibil de epuizant. La fiecare două săptămâni, își împachetau mașina și făceau drumul de două ore până în micul oraș unde părinții Andreei, Ion și Elena, locuiau. Vizitele erau întotdeauna prezentate ca un timp casual în familie, o oportunitate de a prinde din urmă și de a se bucura de compania celuilalt. Dar realitatea era departe de asta.

Din momentul în care ajungeau, Radu se simțea pus pe treabă. Ion, un antreprenor pensionat, avea întotdeauna o listă de proiecte de îmbunătățire a casei pe care era dornic să le abordeze, și cumva, Radu devenea asistentul său implicit. Fie că era vorba de vopsirea gardului, repararea unei robinete care picura, sau ajutorul la instalarea unui nou set de rafturi, weekendurile lui Radu erau consumate de muncă manuală.

Pe de altă parte, Andreea era luată de Elena, care insista să o ajute cu diverse sarcini casnice, de la gătit și curățenie până la grădinărit. Părea că vizitele lor erau mai puțin despre petrecerea timpului de calitate împreună și mai mult despre a oferi muncă gratuită.

Radu încercase să abordeze subiectul cu Andreea, sugerând cu blândețe că poate ar putea limita vizitele lor sau găsi o modalitate de a refuza politicos lista interminabilă de treburi. Dar Andreea era împărțită. Înțelegea frustrarea lui Radu, dar simțea și un puternic sentiment de datorie față de părinții ei. „Se îmbătrânesc,” ar spune ea, „și au nevoie de ajutorul nostru.”

Acest weekend nu a fost diferit. La sosire, Radu a fost imediat înmânat cu o pensulă și îndreptat către garaj, pe care Ion hotărâse că avea nevoie de un strat proaspăt de vopsea. Proiectul a ocupat întreaga zi de sâmbătă, iar până când a venit duminica, Radu era obosit, iritat și dureros.

Punctul de rupere a venit când Ion a anunțat că dorea să înceapă construcția unei noi terase weekendul următor și se aștepta ca Radu să fie acolo pentru a ajuta. Gândul de a petrece încă un weekend în muncă manuală, departe de propria casă și de restul lucrurilor pe care voia să le facă, a fost prea mult.

Pe drumul de întoarcere acasă, Radu și-a exprimat în sfârșit frustrarea. „Nu mai pot face asta, Andreea. Simt că părinții tăi mă văd ca pe o muncă gratuită, nu ca pe familie. Weekendurile noastre ar trebui să fie timpul nostru, dar ajung să mă simt mai epuizat decât mă simt de la propriul meu loc de muncă.”

Andreea a tăcut mult timp, împărțită între loialitatea față de părinții ei și empatia pentru sentimentele lui Radu. „Nu știu ce să fac,” a recunoscut ea. „Vreau să te susțin, dar nu pot să-mi întorc spatele părinților mei.”

Conversația s-a încheiat fără rezoluție, mașina fiind umplută de o tăcere grea. Pe măsură ce au intrat în aleea lor, atât Radu cât și Andreea știau că ceva trebuie să se schimbe. Dar, fără ca niciunul să fie dispus să facă alegerile dificile care stăteau înainte, ciclul vizitelor copleșitoare și al treburilor nedorite era sortit să continue, lăsându-le weekendurile – și relația lor – tensionate și nefericite.