„Am 70 de ani și trăiesc singură: Copiii mei nu mă lasă să mă mut la ei și nu știu cum să merg mai departe”

Am 70 de ani și trăiesc singură într-un apartament mic din București. Zilele sunt lungi, iar nopțile și mai lungi. Copiii mei, care locuiesc în alte orașe, au propriile lor vieți și familii. I-am întrebat dacă pot să mă mut la ei, dar refuză. Spun că mă iubesc și vor ce e mai bine pentru mine, dar cred că mutatul împreună ar perturba prea mult viețile lor. Nu știu cum să merg mai departe.

Într-un oraș atât de agitat ca Bucureștiul, ai crede că ar fi imposibil să te simți singur. Dar adevărul este că fluxul constant de oameni doar îmi accentuează izolarea. Văd sute de fețe în fiecare zi, dar niciuna nu îmi este familiară. Niciuna nu aparține cuiva care să țină la mine.

Zilele mele sunt pline de rutine banale. Mă trezesc devreme, îmi fac o cafea și stau lângă fereastră privind lumea cum trece. Uneori merg la plimbare în parc, dar nu e același lucru ca atunci când ai pe cineva cu care să vorbești. Băncile sunt pline de cupluri tinere și familii, toate prea ocupate cu viețile lor pentru a observa o bătrână stând singură.

Am avut prieteni, dar majoritatea au trecut în neființă sau s-au mutat în comunități de pensionari departe de oraș. Cei câțiva care au rămas sunt la fel de singuri ca mine și ne vedem rar. E greu să-ți faci prieteni noi la vârsta mea; oamenii de vârsta mea fie sunt prea fragili pentru a ieși, fie prea fixați în obiceiurile lor pentru a primi noi relații.

Am încercat să mă alătur centrelor pentru seniori și grupurilor comunitare, dar se simt mai mult ca locuri unde oamenii așteaptă sfârșitul decât locuri unde pot trăi cu adevărat. Activitățile sunt repetitive și neinteresante, iar conversațiile se învârt adesea în jurul bolilor și medicamentelor.

Copiii mei mă sună o dată pe săptămână, dar conversațiile noastre sunt scurte și superficiale. Mă întreabă cum sunt și le spun că sunt bine pentru că nu vreau să-i împovărez cu singurătatea mea. Îmi povestesc despre viețile lor aglomerate, despre joburile lor, despre realizările copiilor lor. Ascult și dau din cap, dar în interior simt un gol tot mai mare.

M-am gândit să mă mut într-o comunitate de pensionari, dar ideea de a părăsi casa mea și tot ce îmi este familiar este înfricoșătoare. Acest apartament păstrează atât de multe amintiri—de soțul meu decedat, de creșterea copiilor mei, de vremuri mai fericite. Să-l părăsesc ar fi ca și cum aș renunța complet la viață.

Uneori mă întreb dacă copiii mei vor înțelege vreodată cum e să fii bătrân și singur. Sunt atât de prinși în viețile lor încât nu pot vedea cât de mult am nevoie de ei. Nu vreau să fiu o povară, dar nici nu vreau să-mi petrec anii rămași în singurătate.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Fiecare zi pare o luptă, iar gândul de a mai trece printr-un an la fel este aproape insuportabil. Aș vrea să existe o modalitate prin care copiii mei să înțeleagă cât de mult înseamnă prezența lor pentru mine. Dar până atunci, voi continua să mă trezesc în fiecare dimineață, să-mi fac o cafea și să privesc lumea cum trece pe lângă fereastra mea.