„Nora mea mă sună plângându-se că soțul ei nu o ajută în casă: I-am avertizat de multe ori. Acum, nu știu cum să o ajut”

Nora mea, Ana, a fost întotdeauna un pic perfecționistă. De când ea și fiul meu, Andrei, au început să se întâlnească, ea și-a asumat responsabilitatea de a-i satisface toate nevoile. Gătea mese elaborate, făcea curățenie după el și chiar îi spăla hainele. Îmi amintesc că i-am spus de mai multe ori că stabilește un precedent periculos. „Ana,” îi spuneam, „trebuie să-l lași pe Andrei să facă unele lucruri singur. Nu ești menajera lui.”

Dar Ana doar zâmbea și spunea: „Oh, nu e nicio problemă. Îmi place să am grijă de el.”

Au trecut cinci ani și acum sunt căsătoriți și au doi copii mici. Ana m-a sunat săptămâna trecută plângând. „Mamă,” a suspinat ea, „Andrei nu mă ajută cu nimic în casă. Sunt epuizată.”

Am oftat, simțind un amestec de simpatie și frustrare. „Ana, te-am avertizat despre asta. Nu poți face totul pentru el și apoi să te aștepți să se schimbe brusc.”

„Dar ce pot face acum?” a întrebat ea, cu vocea tremurând.

Nu aveam un răspuns ușor pentru ea. Căsnicia mea cu tatăl lui Andrei a fost o poveste similară. Fostul meu soț, Mihai, era fermecător și atent când ne întâlneam, dar odată ce ne-am căsătorit, a devenit din ce în ce mai leneș și neajutorat. Am petrecut ani încercând să-l fac să se schimbe, dar era ca și cum aș fi vorbit cu un zid. În cele din urmă, am divorțat și acum este problema altcuiva.

„Ana,” i-am spus blând, „trebuie să ai o conversație serioasă cu Andrei. Spune-i cum te simți și că ai nevoie de ajutorul lui.”

„Am încercat,” a spus ea, „dar se apără și spune că este prea obosit de la muncă.”

Cunoșteam prea bine acel sentiment. Mihai obișnuia să spună același lucru. „Poate ar trebui să luați în considerare consilierea,” i-am sugerat.

Ana a oftat. „Nu știu dacă Andrei ar accepta asta.”

„Ei bine,” i-am spus, „nu poți continua să faci totul singură. Nu este sustenabil.”

După ce am închis telefonul, nu am putut să nu mă gândesc la situația Anei. M-am simțit vinovată că nu am putut oferi sfaturi mai concrete. Dar adevărul este că oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei. Și dacă Andrei este ca tatăl lui, nu se va schimba doar pentru că Ana are dificultăți.

Câteva zile mai târziu, Ana m-a sunat din nou. De data aceasta părea mai resemnată decât supărată. „Am vorbit cu Andrei,” a spus ea. „A promis că va ajuta mai mult, dar până acum nu s-a schimbat nimic.”

„Îmi pare rău să aud asta,” i-am spus. „Poate ar trebui să iei o pauză. Mergi la părinții tăi pentru câteva zile și lasă-l pe Andrei cu copiii. Lasă-l să vadă cum este.”

„Poate voi face asta,” a spus ea, deși nu părea convinsă.

Oricât de mult aș fi vrut să o ajut pe Ana, știam că în cele din urmă ea trebuie să ia propriile decizii. Puteam oferi sfaturi și sprijin, dar nu puteam schimba comportamentul lui Andrei pentru ea.

În cele din urmă, Ana a decis să rămână cu Andrei și să încerce să rezolve lucrurile. Dar au trecut luni și nimic nu s-a îmbunătățit. Ea devenea din ce în ce mai epuizată și relația lor devenea din ce în ce mai tensionată.

Într-o zi, Ana m-a sunat din nou, dar de data aceasta nu era pentru a se plânge de Andrei. Luase o decizie. „Mamă,” a spus ea încet, „plec de la Andrei. Nu mai pot face asta.”

Am simțit un val de tristețe dar și de ușurare. „Sunt mândră de tine că ai luat o decizie atât de dificilă,” i-am spus.

Ana s-a mutat înapoi la părinții ei și a depus actele pentru divorț. Nu era finalul fericit pe care și-l dorea cineva, dar uneori cel mai bun lucru pe care îl poți face este să pleci.