„Am Lăsat Casa Fiicei Noastre și Ne-am Mutat la o Cabana: Dar Ea a Închiriat-o”

Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci și patru de ani. Până atunci, eram deja însărcinată. Tocmai terminasem studiile în educație. Familiile noastre nu erau bogate, așa că a trebuit să muncim din greu. Am sărit peste concediul de maternitate și am optat pentru hrănirea cu formulă. A fost stresul sau doar felul în care era viața atunci? Oricum ar fi fost, am reușit să ne descurcăm.

Prima noastră casă a fost o locuință modestă cu două camere într-un cartier liniștit din Cluj-Napoca. Nu era mult, dar era a noastră. Ne-am pus sufletul în a o transforma într-un cămin, vopsind pereții noi înșine și plantând o mică grădină în curtea din spate. Fiica noastră, Ana, s-a născut la câteva luni după ce ne-am mutat. Viața era grea, dar eram fericiți.

Anii au trecut, iar Ana a crescut. Era un copil strălucit, mereu în fruntea clasei. Am fost atât de mândri de ea când a fost acceptată la o universitate prestigioasă din București. Am susținut-o la fiecare pas, chiar dacă asta însemna să luăm joburi suplimentare pentru a-i acoperi taxele de școlarizare.

Când Ana a absolvit și a obținut un loc de muncă bun în București, am simțit că toată munca noastră grea a dat roade. Se descurca bine și noi eram gata să ne relaxăm puțin. Eu și soțul meu am visat întotdeauna să ne retragem într-o cabană mică lângă un lac. Am găsit locul perfect în Maramureș—o cabană cochetă cu o priveliște frumoasă asupra apei.

Am decis să lăsăm casa noastră Anei. Era modul nostru de a-i oferi un avans în viață, ceva ce noi nu am avut niciodată. Ne-am gândit că va aprecia acest lucru, poate chiar se va întoarce acasă într-o zi. Dar lucrurile nu au mers conform planului.

La câteva luni după ce ne-am mutat la cabană, am aflat că Ana a închiriat casa noastră. Nici măcar nu ne-a spus. Am aflat de la un vecin care a văzut străini mutându-se. Când am confruntat-o, ne-a spus că avea nevoie de venituri suplimentare pentru a-și acoperi cheltuielile din București. Ne-a promis că este temporar, doar până își revine financiar.

Am fost răniți și dezamăgiți, dar am încercat să înțelegem. Viața în București este scumpă și nu am vrut să-i adăugăm stres. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, a devenit clar că Ana nu avea intenția de a se întoarce sau măcar de a ne vizita la cabană.

Visul nostru de o pensionare liniștită s-a transformat într-o existență solitară. Cabană se simțea mai mult ca o închisoare decât un paradis. Ne lipsea vechea noastră casă, prietenii noștri și, cel mai mult, fiica noastră. Am încercat să ne menținem ocupați—soțul meu s-a apucat de pescuit, iar eu am început să pictez—dar nu era suficient pentru a umple golul.

Într-o iarnă, soțul meu s-a îmbolnăvit. Cel mai apropiat spital era la kilometri distanță și până am ajuns acolo, era prea târziu. L-am pierdut în acea noapte. Singură în cabană, m-am simțit mai izolată ca niciodată.

Am sunat-o pe Ana să-i dau vestea, sperând că va veni la înmormântare. Mi-a spus că nu poate lua liber de la muncă, dar mi-a promis că va vizita curând. Nu a făcut-o niciodată.

Acum stau lângă fereastra cabanei, privind lacul care odată ne aducea atâta bucurie. Casa pe care am lăsat-o în urmă este doar o amintire îndepărtată, închiriată unor străini care nu cunosc istoria sau dragostea care au construit-o.

Mă întreb adesea dacă am făcut alegerea corectă. Poate ar fi trebuit să rămânem în Cluj-Napoca, să păstrăm casa noastră și să ne trăim zilele înconjurați de fețe și locuri familiare. Dar acum este prea târziu pentru regrete.

Viața nu se desfășoară întotdeauna așa cum planifici. Uneori dai tot ce ai și tot ajungi cu nimic.