„Bunica Mă Forțează să Împart Apartamentul cu Fratele Meu. La Început, Am Crezut Că E o Glumă”

Când bunica mi-a spus prima dată că trebuie să împart apartamentul cu fratele meu, am râs. Am crezut că e una dintre glumele ei ciudate. Dar când a repetat cu o privire serioasă, am realizat că vorbea serios. „Nu voi avea liniște până nu îți împarți apartamentul cu fratele tău,” a spus ea, cu o voce fermă.

Fratele meu, Andrei, a fost mereu un rătăcitor. Niciodată nu s-a stabilit undeva, nu a avut un loc de muncă stabil și a fost mereu pe drumuri. Între timp, eu am muncit din greu pentru a obține un loc de muncă stabil și în cele din urmă mi-am cumpărat propriul apartament în București. Era sanctuarul meu, evadarea mea din haosul vieții noastre de familie.

Dar cuvintele bunicii mă bântuiau. Ea a fost întotdeauna liantul care ne-a ținut familia unită, iar dorința ei părea o poruncă. Cu reticență, am fost de acord să-l las pe Andrei să se mute la mine, sperând că va fi o situație temporară.

Primele zile au fost tolerabile. Andrei stătea mai mult în camera lui sau pleca pe străzi. Dar curând, prezența lui a început să-mi perturbe viața. Venea acasă târziu noaptea, adesea beat, și făcea gălăgie care mă trezea. Își lăsa lucrurile împrăștiate prin apartament, transformând spațiul meu odată ordonat într-un haos.

Am încercat să vorbesc cu el despre asta, dar Andrei era nepăsător. „Relaxează-te, sor-mea. E doar temporar,” spunea el cu un zâmbet ironic. Dar săptămânile s-au transformat în luni și nu era niciun semn că ar pleca.

Tensiunea dintre noi a crescut. Mă simțeam constant încordată, incapabilă să mă relaxez în propria casă. Munca mea a început să sufere pe măsură ce mă luptam cu nopțile nedormite și stresul constant. Îmi lipsea pacea și solitudinea pe care le aveam odată.

Într-o seară, după o altă ceartă despre comportamentul lui, Andrei a plecat furios din apartament. Nu s-a întors în acea noapte sau în următoarea. O parte din mine era ușurată, sperând că în sfârșit a decis să plece. Dar zilele s-au transformat în săptămâni și nu am primit nicio veste de la el.

Îngrijorată, am contactat familia și prietenii noștri, dar nimeni nu-l văzuse sau auzise de Andrei. Poliția nu a fost de mare ajutor, având în vedere istoricul lui de dispariții. Incertitudinea mă rodea și nu puteam scăpa de sentimentul că ceva teribil s-a întâmplat.

Luni au trecut și viața a continuat, dar umbra absenței lui Andrei plana asupra mea. Cuvintele bunicii răsunau în mintea mea, un memento constant al promisiunii pe care o făcusem. Nu puteam găsi liniște știind că fratele meu era undeva acolo, pierdut și singur.

Într-o zi, am primit un apel de la un spital dintr-un județ vecin. L-au găsit pe Andrei inconștient într-o alee, grav subnutrit și suferind de expunere la frig. Trăise pe străzi, spirala autodistructivă continuând.

Am alergat la spital, cu inima grea de vinovăție și durere. Văzându-l pe Andrei acolo, fragil și distrus, m-a zdrobit. În ciuda tuturor lucrurilor, era încă fratele meu.

Andrei a supraviețuit, dar nu a mai fost niciodată la fel. Daunele aduse corpului și minții sale erau ireversibile. S-a mutat într-un centru de reabilitare, unde își va petrece restul zilelor sub îngrijire constantă.

M-am întors la apartamentul meu, acum mai gol ca niciodată. Tăcerea era asurzitoare, un contrast puternic cu haosul care umpluse odată spațiul. Dorința bunicii fusese îndeplinită în cel mai tragic mod posibil.

Mă gândesc adesea la ce ar fi putut fi dacă lucrurile ar fi decurs altfel. Dar viața nu ne oferă întotdeauna finaluri fericite. Uneori rămânem doar cu regrete și întrebări fără răspuns.