„Mă Îndoiesc Că Știi Să Gătești o Masă Decentă. Fiul Meu Merită Ce E Mai Bun,” a Spus Viitoarea Mea Soacră

Mihai și cu mine eram împreună de aproape un an când a decis în sfârșit că este momentul să o cunosc pe mama lui, doamna Elena Popescu. Vorbea mereu despre ea cu un amestec de admirație și precauție, menționând adesea standardele ei înalte și opiniile puternice. „E puțin dificilă,” spunea el, „dar are intenții bune.” Am luat cuvintele lui în serios și m-am pregătit pentru întâlnire.

Ziua cea mare a sosit și mă aflam emoționată în fața casei impunătoare a doamnei Popescu. Mihai mi-a strâns mâna încurajator înainte de a suna la ușă. Ușa s-a deschis, dezvăluind o femeie înaltă, cu o privire pătrunzătoare. „Tu trebuie să fii Ana,” a spus ea, cu o voce lipsită de căldură. „Intră.”

Casa era impecabilă, fiecare piesă de mobilier perfect plasată, fiecare suprafață strălucind de curățenie. Era clar că doamna Popescu era foarte mândră de casa ei. Ne-a condus în sufragerie, unde ne aștepta un ospăț generos. „Sper că îți place friptura de vită,” a spus ea, privindu-mă critic.

Pe măsură ce ne-am așezat la masă, doamna Popescu nu a pierdut timpul și a început să mă interogheze despre trecutul meu, locul de muncă și familia mea. I-am răspuns cât de politicos am putut, încercând să fac o impresie bună. Dar indiferent ce spuneam, părea neimpresionată.

După cină, doamna Popescu a sugerat să ne mutăm în living pentru cafea. În timp ce savuram băuturile, s-a întors spre mine și a întrebat: „Deci, Ana, gătești?” Am dat din cap zâmbind. „Da, îmi place să gătesc. Încerc adesea rețete noi și îmi place să gătesc pentru Mihai.”

Ochii ei s-au îngustat. „Serios? Ce i-ai gătit săptămâna trecută?” Am ezitat un moment, surprinsă de întrebare. „Am făcut pui Alfredo și pâine cu usturoi,” am răspuns.

Doamna Popescu a pufnit. „Pui Alfredo? Asta nu e o masă adecvată. Fiul meu merită mai mult de atât.” Cuvintele ei m-au rănit, dar am încercat să-mi păstrez calmul.

Mihai a intervenit, încercând să destindă atmosfera. „Mamă, Ana gătește foarte bine. Ar trebui să încerci lasagna ei; e uimitoare.” Dar doamna Popescu nu era convinsă. „Vom vedea,” a spus ea rece.

Câteva săptămâni mai târziu, Mihai mi-a spus că mama lui vrea să vină la mine acasă pentru cină. Am văzut asta ca pe o oportunitate de a mă dovedi și am petrecut ore întregi pregătind o masă cu trei feluri: salată Caesar, Wellington de vită și sufleu de ciocolată pentru desert.

Când doamna Popescu a sosit, și-a inspectat apartamentul meu cu același ochi critic pe care l-a folosit asupra mea. „E… cochet,” a remarcat ea, clar neimpresionată. Ne-am așezat la masă și am urmărit cu emoție cum lua prima îmbucătură din Wellington-ul de vită.

A mestecat încet, apoi și-a pus furculița jos. „E prea gătit,” a declarat ea. Inima mi-a căzut. Urmasem rețeta cu strictețe, dar părea că nimic din ce făceam nu putea să o mulțumească.

Restul serii a fost dureros de stânjenitor. Doamna Popescu a continuat să găsească defecte în tot: salata era prea sărată, sufleul prea dulce. Până când a plecat, eram pe punctul de a izbucni în lacrimi.

Mihai a încercat să mă consoleze, dar am putut vedea dezamăgirea în ochii lui. „Îmi pare rău,” a spus el încet. „Am crezut că va merge mai bine.”

În ciuda eforturilor mele, lucrurile au mers doar din rău în mai rău. Dezaprobarea doamnei Popescu plutea asupra relației noastre ca un nor întunecat. Ea mă critica constant în fața lui Mihai, punând la îndoială potrivirea mea ca partener.

În cele din urmă, tensiunea a devenit prea mare pentru noi. Eu și Mihai ne-am îndepărtat unul de celălalt, legătura noastră odinioară puternică slăbită de negativitatea neîncetată a mamei sale. Ne-am despărțit câteva luni mai târziu.

În timp ce îmi împachetam lucrurile și mă mutam din apartamentul nostru comun, nu puteam să nu simt un profund sentiment de eșec. M-am străduit atât de mult să câștig aprobarea doamnei Popescu, dar în cele din urmă nu a fost suficient.