„Vecina Mea Îi Cere Mereu Ajutor Soțului Meu, și Asta Mă Face Să Mă Simt Incomod”

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în această situație. Soțul meu, Andrei, și cu mine am fost mereu genul de cuplu care ajută pe alții ori de câte ori putem. Locuim într-un cartier liniștit din suburbia Bucureștiului, unde toată lumea se cunoaște. Vecina noastră, Elena, locuiește lângă noi de aproximativ cinci ani. Este divorțată, șomeră, iar fiul ei adult s-a mutat de câțiva ani. Elena și cu mine am devenit prietene în timp; adesea mergem împreună la cumpărături sau la o cafea la cafeneaua locală.

Totul a început destul de inocent. Într-o zi, chiuveta din bucătăria Elenei avea scurgeri și l-a rugat pe Andrei să se uite la ea. Andrei este priceput la unelte și mereu dispus să dea o mână de ajutor, așa că a mers și a reparat-o pentru ea. Ea a fost recunoscătoare și i-a mulțumit din suflet. Nu am dat prea mare importanță atunci.

Câteva săptămâni mai târziu, mașina Elenei nu pornea. L-a sunat din nou pe Andrei, iar el a mers să o ajute să o pornească. Din nou, ea a fost foarte recunoscătoare. Dar apoi cererile au început să vină mai frecvent. I s-a stricat mașina de tuns iarba, ușa garajului nu se închidea corect, calculatorul avea probleme—de fiecare dată îl suna pe Andrei pentru ajutor.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Elena trecea printr-o perioadă dificilă și nu avea pe altcineva pe care să se bazeze. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, am început să mă simt din ce în ce mai incomod. Nu era doar frecvența cererilor ei; era felul în care părea să se bazeze pe Andrei pentru orice. Îl suna la ore ciudate, uneori chiar târziu în noapte, cerând ajutor pentru una sau alta.

Am vorbit cu Andrei despre asta, dar el mi-a ignorat îngrijorările. „E doar o prietenă care are nevoie de ajutor,” a spus el. „Nu e mare lucru.” Dar pentru mine era un lucru important. Simțeam că Elena profita de bunătatea lui și începea să ne afecteze relația.

Într-o seară, trebuia să avem o cină liniștită acasă când Elena a sunat din nou. Curentul i se întrerupsese și avea nevoie ca Andrei să vină să verifice tabloul electric. Eram frustrată dar nu am spus nimic când Andrei și-a luat uneltele și a plecat la ea.

Pe măsură ce săptămânile treceau, frustrarea mea s-a transformat în resentiment. Am început să o evit pe Elena, găsind scuze ori de câte ori sugera să mergem la cumpărături sau la o cafea. Nu puteam scăpa de senzația că încerca să se insereze în viețile noastre într-un mod care mă făcea să mă simt profund incomod.

Într-o zi, am decis să o confrunt. Eram la cafenea și în sfârșit mi-am făcut curaj să aduc problema în discuție. „Elena,” i-am spus, „apreciez că ai încredere în Andrei să te ajute cu lucrurile din casă, dar începe să pară că te bazezi prea mult pe el.”

A părut surprinsă și apoi defensivă. „Nu am pe altcineva la care să apelez,” a spus ea. „Îmi pare rău dacă te deranjează, dar nu știu ce altceva să fac.”

Nu știam ce să spun. M-am simțit vinovată că am confruntat-o dar și ușurată că în sfârșit mi-am exprimat îngrijorările. Conversația s-a terminat stânjenitor și am plecat amândouă din cafenea în tăcere.

Lucrurile nu s-au îmbunătățit după aceea. Elena a încetat să-l mai sune pe Andrei pentru ajutor, dar prietenia noastră era deteriorată iremediabil. Am simțit un sentiment de pierdere dar și un sentiment de ușurare. Totuși, daunele fuseseră deja făcute. Cererile constante de ajutor au creat o ruptură între mine și Andrei pe care ne-am străduit să o reparăm.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită. Elena a rămas vecina noastră, dar ne-am îndepărtat complet. Andrei și cu mine am continuat să lucrăm la relația noastră, dar experiența a lăsat un sentiment persistent de neliniște care nu a dispărut niciodată complet.