„Fiul meu s-a căsătorit și acum trebuie să gătesc pentru familia lui: Nora mea refuză să învețe”

Când fiul meu cel mare, Mihai, a anunțat că se căsătorește, am fost în culmea fericirii. Găsise o femeie minunată pe nume Elena, care părea să fie tot ce o mamă și-ar putea dori de la o noră. Era inteligentă, frumoasă și avea un loc de muncă bun. Totuși, a apărut o problemă evidentă imediat după nuntă: Elena nu știa să gătească și nu avea niciun interes să învețe.

La început, am crezut că este doar o fază. Poate era prea ocupată cu munca sau se adapta la viața de căsnicie. Dar pe măsură ce lunile treceau, devenea clar că Elena nu avea nicio intenție să intre în bucătărie. Spunea adesea că gătitul este o pierdere de timp și că sunt lucruri mai importante pe care să se concentreze.

Vin dintr-o generație în care gătitul pentru familie era ceva firesc. Era un mod de a arăta dragoste și grijă. Nu puteam înțelege cum cineva putea fi atât de indiferent față de o parte esențială a vieții de familie. Am încercat să ofer ajutor, sugerând rețete simple și chiar oferindu-mă să-i arăt câteva lucruri de bază, dar mereu refuza politicos.

Mihai, pe de altă parte, părea să nu fie deranjat. Spunea adesea că pot comanda mâncare sau pot mânca în oraș. Dar știam că acest lucru nu era sustenabil pe termen lung. Mâncatul în oraș tot timpul era scump și nesănătos. În plus, lipsea căldura și confortul unei mese gătite acasă.

Pe măsură ce timpul trecea, mă implicam din ce în ce mai mult. Ori de câte ori veneau la cină, găteam mese elaborate, sperând să o inspir pe Elena sau măcar să-i arăt bucuria gătitului. Dar ea rămânea neinteresată. Era frustrant și descurajant.

Într-o zi, am decis să am o discuție sinceră cu Mihai. I-am exprimat îngrijorările mele legate de obiceiurile lor alimentare și cum ar putea afecta viața lor de familie în viitor. M-a ascultat cu răbdare, dar m-a asigurat că sunt fericiți cu aranjamentul lor. Chiar a menționat că îi place să gătească ocazional și că se descurcă bine.

Dar în adâncul sufletului știam că nu era adevărat. Mihai lucra ore lungi și adesea venea acasă epuizat. Ultimul lucru de care avea nevoie era să-și facă griji pentru cină. Puteam vedea efectul pe care îl avea asupra lui, chiar dacă nu voia să recunoască.

Lucrurile s-au înrăutățit când Elena a anunțat că este însărcinată. Deși eram încântată la gândul că voi deveni bunică, nu puteam să nu mă îngrijorez cum se vor descurca cu un copil pe drum. Gătitul meselor nutritive ar deveni și mai important, și mă îndoiam că Elena își va schimba atitudinea.

Așa cum mă așteptam, după nașterea copilului, dependența lor de mâncarea comandată a crescut. Mihai părea mai obosit ca niciodată, jonglând între muncă, paternitate și încercând să mențină gospodăria funcțională. Elena părea indiferentă la efortul pe care îl depunea.

Am încercat să mă implic mai des, aducând mese și oferindu-mă să ajut cu copilul. Dar era doar atât cât puteam face fără să depășesc limitele. Mă durea să-mi văd fiul luptându-se în timp ce soția lui rămânea indiferentă.

În cele din urmă, temerile mele cele mai mari s-au adeverit. Stresul și tensiunea au afectat căsnicia lor. Mihai și Elena au început să se certe mai des, iar casa lor odinioară fericită a devenit plină de tensiune. În ciuda eforturilor mele de a ajuta, relația lor s-a deteriorat.

În cele din urmă, au decis să se despartă. Mi-a frânt inima să-mi văd fiul trecând printr-o asemenea durere, mai ales știind că ar fi putut fi evitat dacă Elena ar fi fost dispusă să învețe și să împartă responsabilitățile.

Acum, privind înapoi, nu pot să nu mă întreb dacă lucrurile ar fi fost diferite dacă aș fi crescut o fiică în loc de fii. Poate ea ar fi înțeles importanța gătitului și a grijii pentru familie. Dar asta este ceva ce nu voi ști niciodată.