„Nu Voi Lăsa Pe Nimeni Să-ți Distrugă Viața,” I-am Spus Fiului Meu

„Mamă, sunt adult! Trebuie să iau propriile decizii!” a exclamat Andrei, cu ochii lipiți de ecranul televizorului în timp ce stătea întins pe canapea. Camera era slab luminată, singura sursă de lumină fiind televizorul care pâlpâia. Stăteam în pragul ușii, cu inima grea de îngrijorare.

„Nu spun că ești un băiețel! Dar trebuie să înțelegi, Andrei, că unele decizii pot avea consecințe serioase,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Andrei a fost întotdeauna încăpățânat, dar în ultima vreme alegerile lui deveneau din ce în ce mai nesăbuite.

Andrei a oftat și s-a întors spre mine. „Mamă, am 22 de ani. Știu ce fac. Nu poți continua să mă tratezi ca pe un copil.”

Am tras adânc aer în piept și m-am așezat lângă el. „Andrei, nu e vorba de a te trata ca pe un copil. E vorba de a mă asigura că nu faci greșeli care ți-ar putea distruge viața.”

El a dat ochii peste cap și s-a întors la televizor. „Ca ce? Să ies cu prietenii mei? Să beau câteva pahare? Nu e mare lucru.”

„Nu e vorba doar de ieșit sau de băut, Andrei. E vorba de oamenii cu care te înconjori. Nu sunt buni pentru tine,” am spus, cu vocea tremurând de îngrijorare.

Andrei a râs ironic. „Nici măcar nu-i cunoști.”

„Știu destule,” i-am răspuns ferm. „Am văzut cum se comportă, în ce probleme se bagă. Nu vreau să te prindă și pe tine în asta.”

Andrei s-a ridicat brusc, cu fața roșie de furie. „Nu poți să-mi controlezi viața, mamă! Nu mai sunt un copil!”

Am simțit un val de tristețe în timp ce îl priveam cum iese furios din cameră. Știam că avea dreptate; nu-i puteam controla viața. Dar asta nu mă oprea să mă îngrijorez.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar comportamentul lui Andrei devenea tot mai imprevizibil. A început să vină acasă târziu, uneori deloc. Notele lui la facultate au început să scadă și și-a pierdut slujba part-time. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu el, mă respingea.

Într-o noapte, am primit un telefon pe care niciun părinte nu și-l dorește. Andrei fusese arestat pentru posesie de droguri. Inima mi s-a prăbușit în timp ce ascultam ofițerul explicând situația. Am fugit la secția de poliție, mintea mea fiind plină de frică și furie.

Când l-am văzut pe Andrei stând în celula de detenție, cu fața palidă și ochii goi, inima mi s-a frânt. „Andrei,” am șoptit, lacrimile curgându-mi pe față.

S-a uitat la mine, cu o expresie amestecată de rușine și sfidare. „Mamă, îmi pare rău,” a spus încet.

Voiam să țip, să-l scutur și să-l întreb de ce nu m-a ascultat. Dar tot ce am putut face a fost să-l țin prin gratii și să plâng.

Următoarele luni au fost o ceață de termene în instanță și bătălii legale. Andrei a fost condamnat la probațiune și reabilitare obligatorie. A fost un apel dur pentru amândoi.

Pe măsură ce trecea prin reabilitare, l-am vizitat ori de câte ori am putut. Am discutat despre alegerile lui, viitorul lui și oamenii cu care se înconjurase. Treptat, a început să înțeleagă gravitatea acțiunilor sale.

Dar chiar dacă făcea progrese în reabilitare, daunele fuseseră deja făcute. Facultatea l-a exmatriculat din cauza cazierului său penal și găsirea unui loc de muncă a devenit aproape imposibilă. Prietenii care îl rătăciseră au dispărut imediat ce lucrurile au devenit dificile.

Într-o seară, după o altă zi lungă de căutare fără succes a unui loc de muncă, Andrei s-a așezat lângă mine pe canapea. „Mamă,” a spus încet, „aș fi vrut să te fi ascultat.”

Mi-am pus brațul în jurul lui și am oftat. „Aș fi vrut și eu, Andrei. Dar nu putem schimba trecutul. Putem doar să mergem înainte.”

Andrei a dat din cap, dar greutatea greșelilor sale atârna greu în aer. Drumul înainte era incert și plin de provocări. Și chiar dacă voi fi mereu acolo să-l sprijin, știam că unele cicatrici nu se vor vindeca niciodată complet.