„Soțul meu mă compară mereu cu fosta lui soție: ‘Ea se înțelegea bine cu mama mea, de ce nu poți și tu?'”

Când m-am căsătorit cu Andrei, știam că are un trecut. A mai fost căsătorit înainte și, deși eram conștientă de asta, nu m-am gândit niciodată că va deveni o umbră constantă asupra relației noastre. În ultima vreme, simt că fiecare neînțelegere dintre noi se întoarce la o singură persoană: fosta lui soție, Ana.

A început subtil. Andrei menționa cum Ana obișnuia să-i gătească mâncărurile preferate sau cum păstra mereu casa impecabilă. La început am ignorat aceste remarci, gândindu-mă că doar își amintește. Dar apoi, comparațiile au devenit mai directe și mai frecvente.

Ultimul incident s-a întâmplat weekendul trecut. Eram în vizită la mama lui, Maria, pentru cina de duminică. Maria și cu mine am avut mereu o relație tensionată. Este o femeie tradiționalistă care crede în rolurile de gen vechi, iar eu am fost întotdeauna mai independentă și concentrată pe carieră.

În timp ce ne așezam la masă, Maria a făcut un comentariu răutăcios despre cum nu ajut niciodată în bucătărie. Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar am decis să-mi țin gura pentru a păstra pacea. După cină, Andrei m-a tras deoparte și mi-a spus: „Știi, Ana mereu o ajuta pe mama în bucătărie. Se înțelegeau atât de bine. De ce nu poți face și tu la fel?”

Am fost uluită. Nu era prima dată când mă compara cu Ana, dar asta a fost o lovitură sub centură. „Nu sunt Ana,” i-am răspuns tăios. „Și nu o să pretind că sunt cineva care nu sunt doar ca să-i fac pe plac mamei tale.”

Andrei părea surprins, dar nu și-a cerut scuze. În schimb, a insistat. „Poate dacă ai încerca puțin mai mult, lucrurile ar fi mai bune între voi două.”

În acea noapte, în timp ce conduceam spre casă în tăcere, nu puteam să nu îmi repet conversația în minte. Oare chiar eram atât de dificilă? Sau Andrei mă ținea la un standard imposibil stabilit de fosta lui soție?

Comparațiile nu s-au oprit aici. În următoarele săptămâni, Andrei a găsit noi moduri de a o aduce pe Ana în conversațiile noastre. Dacă uitam să cumpăr ceva de la magazin, spunea: „Ana nu uita niciodată.” Dacă eram prea obosită să ieșim într-o seară de vineri, menționa cum Ana avea mereu energie pentru evenimente sociale.

Simțeam că trăiesc în umbra Anei, fiind constant măsurată împotriva ei și mereu considerată insuficientă. Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta, dar el mi-a respins îngrijorările. „Exagerezi,” spunea el. „Doar fac observații.”

Dar aceste „observații” îmi erodau stima de sine și căsnicia noastră. Am început să o resent pe Ana, chiar dacă ea nu mai făcea parte din viețile noastre. Îl resentam pe Andrei pentru că nu mă vedea pentru cine sunt și pentru că mă compara constant cu altcineva.

Într-o seară, după o altă ceartă despre cum Ana gestiona mai bine finanțele decât mine, am ajuns la punctul de rupere. „Andrei,” i-am spus, cu vocea tremurând de frustrare, „dacă îți doreai atât de mult să fii cu Ana, de ce ai divorțat de ea? Și de ce te-ai căsătorit cu mine?”

S-a uitat la mine, în sfârșit tăcut pentru o dată. Dar în loc să ofere o explicație sau o scuză, doar a ridicat din umeri. „Nu știu,” a spus încet.

A fost momentul în care am realizat că mariajul nostru era într-o problemă serioasă. Nu era vorba doar despre comparații; era vorba despre incapacitatea lui Andrei de a-și lăsa trecutul în urmă și de a se dedica pe deplin prezentului și viitorului nostru.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au îmbunătățit după acea noapte, dar nu s-au îmbunătățit. Comparațiile au continuat și certurile noastre au devenit mai frecvente și mai intense. În cele din urmă, am început să mă simt ca un străin în propria mea casă.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Poate vom găsi o cale să trecem peste asta sau poate vom ajunge să ne despărțim. Dar un lucru este clar: a trăi în umbra altcuiva nu este deloc o viață.