„Cum Mi-am Crescut Fiica Să Dea Vină Pe Toată Lumea În Afară de Ea: O Poveste a Așteptărilor Neîmplinite”

Din momentul în care s-a născut, fiica mea, Ana, a fost lumina vieții mele. Râsul ei umplea casa noastră de bucurie, iar curiozitatea ei despre lume era nemărginită. Ca mamă singură, am făcut tot posibilul să-i ofer tot ce avea nevoie. Dar pe măsură ce creștea, am început să observ un tipar îngrijorător: Ana dădea vina pe toți ceilalți pentru problemele ei.

Când Ana era mică, făcea crize de nervi dacă nu obținea ce voia. La început, am crezut că este doar o fază. „Toți copiii trec prin asta,” îmi spuneam. Dar când a intrat la școala primară, comportamentul ei nu s-a îmbunătățit. Dacă nu lua o notă bună la un test, era vina profesorului că nu a explicat bine materialul. Dacă se certa cu un prieten, era întotdeauna vina prietenului că a fost rău sau nedrept.

Am încercat să vorbesc cu ea despre asumarea responsabilității pentru acțiunile sale, dar cuvintele mele păreau să cadă în urechi surde. „Nu e vina mea, mamă,” spunea ea. „Nu înțelegi.” Și poate că nu înțelegeam. Poate că am eșuat în vreun fel.

Pe măsură ce Ana a intrat la gimnaziu, resentimentul ei față de lume a devenit și mai puternic. Venea acasă de la școală într-o stare proastă, trântind uși și strigând despre cât de nedreaptă era viața. „De ce mă urăște toată lumea?” plângea ea. „De ce nu poate merge nimic bine?”

Am vrut să o ajut, dar nu știam cum. Am încercat să fiu acolo pentru ea, să o ascult și să-i ofer sfaturi, dar nimic nu părea să facă vreo diferență. Continua să dea vina pe toți ceilalți pentru problemele ei, fără să considere niciodată că ar putea avea un rol în propria nefericire.

Liceul a fost și mai rău. Notele Anei au început să scadă și a început să se învârtă într-un grup de copii cunoscuți pentru problemele pe care le cauzau. Când am confruntat-o în legătură cu asta, a izbucnit la mine. „Nu înțelegi cum e!” a țipat ea. „Nu știi prin ce trec!”

M-am simțit neputincioasă. Întotdeauna am încercat să fiu o mamă bună, să-i ofer tot ce avea nevoie și să o susțin în orice mod posibil. Dar părea că nimic din ceea ce făceam nu era suficient. Mânia și resentimentul Anei continuau să crească și nu puteam face nimic pentru a opri asta.

Până când a absolvit liceul, relația Anei cu mine era tensionată în cel mai bun caz. S-a mutat imediat ce a putut, dornică să scape de ceea ce vedea ca fiind sursa tuturor problemelor ei. Dar chiar și după ce a plecat, tiparul ei de a da vina pe alții a continuat.

A avut dificultăți în a-și păstra un loc de muncă, găsind mereu vină la șefi și colegi. A trecut printr-o serie de relații eșuate, fiecare terminându-se cu ea dând vina pe partener pentru tot ce a mers prost. Și prin toate acestea, niciodată nu s-a gândit că ar putea fi parte din problemă.

Acum, în timp ce stau aici și scriu aceste rânduri, nu pot să nu mă întreb unde am greșit. Am răsfățat-o prea mult când era mică? Am eșuat să-i învăț importanța responsabilității personale? Sau a fost altceva cu totul?

Nu am răspunsurile. Tot ce știu este că fiica mea este acolo în lume, încă dând vina pe toți ceilalți pentru problemele ei, încă incapabilă să vadă că ea deține cheia propriei fericiri. Și oricât de mult îmi frânge inima, nu pot face nimic pentru a schimba asta.