„Când Fiul Meu Avea 10 Ani, A Trebuit Să Mă Mut pentru Muncă: Acum Mă Resimte pentru Că L-am Lăsat Când Avea Nevoie de Mine Cel Mai Mult”

Acum am 55 de ani, iar fiul meu, Mihai, are 30. Locuiam în București, un oraș care nu doarme niciodată, dar poate fi incredibil de singuratic atunci când te lupți cu greutățile. Când Mihai avea doar 5 ani, am luat decizia sfâșietoare de a divorța de soțul meu. Era abuziv și nu puteam să-l las pe fiul meu să crească într-un mediu atât de toxic.

După divorț, viața a fost orice altceva decât ușoară. Fostul meu soț a refuzat să ofere orice fel de sprijin financiar și m-am trezit lucrând la mai multe locuri de muncă doar pentru a ne menține acoperișul deasupra capului. Locuiam într-un apartament mic în cartierul Drumul Taberei și fiecare lună era o luptă pentru a plăti chiria și a pune mâncare pe masă. În ciuda greutăților, Mihai și cu mine eram apropiați. Era stânca mea mică, întotdeauna înțelegător dincolo de vârsta lui.

Când Mihai a împlinit 10 ani, m-am confruntat cu o alegere imposibilă. Locul meu de muncă la restaurantul local nu era suficient pentru a acoperi cheltuielile noastre și rămâneam în urmă cu chiria. Proprietarul amenința cu evacuarea și știam că trebuie să fac ceva drastic. A apărut o oportunitate pentru un loc de muncă mai bine plătit în Timișoara, dar asta însemna să-l las pe Mihai în grija surorii mele în București.

M-am chinuit mult cu această decizie. Cum puteam să-mi las fiul când avea cea mai mare nevoie de mine? Dar m-am convins că era pentru binele nostru. Mi-am spus că, cu banii pe care i-aș câștiga, aș putea să-i ofer un viitor mai bun. Așa că, cu inima grea, mi-am făcut bagajele și m-am mutat la Timișoara.

Primele luni au fost insuportabile. Mihai mă suna în fiecare seară, plângând și rugându-mă să mă întorc. Fiecare apel mă sfâșia, dar continuam să-mi spun că era temporar. Trimiteam bani acasă regulat și vizitam ori de câte ori puteam, dar nu era niciodată suficient.

Pe măsură ce timpul trecea, apelurile deveneau din ce în ce mai rare. Mihai a început să se distanțeze de mine. Când îl vizitam, părea diferit—mai rece, mai resentimentar. Sora mea mi-a spus că avea probleme la școală și că intra în tot felul de necazuri. Mă simțeam neputincioasă, prinsă în capcana deciziei pe care o luasem pentru a ne ajuta.

Anii au trecut și Mihai a crescut. A absolvit liceul dar a ales să nu meargă la facultate. A început să lucreze la diverse joburi și s-a mutat din casa surorii mele cât de repede a putut. Relația noastră a devenit tensionată; abia dacă mai vorbeam.

Acum, la 30 de ani, Mihai are propria lui viață în București. Rareori mă sună sau mă vizitează. Când vorbim, există o tensiune subterană care nu dispare niciodată. Mi-a spus de mai multe ori că mă resimte pentru că l-am lăsat când avea cea mai mare nevoie de mine. Se simte abandonat și trădat.

Am încercat să-i explic motivele mele, dar este inutil. Daunele sunt făcute. Am ratat atât de multe momente importante din viața lui—prima zi de liceu, balul de absolvire, ceremonia de absolvire. Nici o sumă de bani sau bune intenții nu pot compensa acel timp pierdut.

Trăiesc cu regretul în fiecare zi. Am crezut că iau cea mai bună decizie pentru viitorul nostru, dar făcând asta, am pierdut încrederea și dragostea fiului meu. Este o povară care apasă greu pe inima mea, un memento constant al prețului pe care l-am plătit pentru supraviețuire.