„Tată, Mama e în Spital. Am Dus-o pe Emma la Bunica”: Indiferența Mea a Condus-o la Patul de Spital

În acea zi, stăteam la stația de autobuz, așteptând autobuzul. Era surprinzător de puțină lume în jur. Doar eu și un tip care vorbea la telefon. Neavând altceva de făcut, am ascultat ce spunea el.

„Da, draga mea, o să iau niște bomboane pe drum… Ce? Vrei pizza? Dar asta e în cealaltă parte a orașului… Bine, o să merg, orice pentru tine,” a spus tânărul cu o voce dulce.

M-am întors, simțind un fior de ceva ce nu puteam identifica. Era gelozie? Regret? Nu eram sigur. Tot ce știam era că relația mea cu soția mea, Ana, fusese tensionată de luni de zile. Abia mai vorbeam și, când o făceam, era de obicei despre lucruri banale precum facturi sau cumpărături.

Am ajuns acasă în acea seară și am găsit-o pe Ana întinsă pe canapea, arătând palidă și epuizată. „Bună,” am spus, fără să mă aștept la un răspuns.

„Bună,” a răspuns ea slab.

„Cum ți-a fost ziua?” am întrebat din obișnuință.

„Bine,” a spus ea, dar vocea ei nu avea convingere.

Am ridicat din umeri și m-am dus în bucătărie să-mi fac un sandviș. În timp ce întindeam unt de arahide pe o felie de pâine, am auzit un zgomot slab. Era Ana, încercând să se ridice de pe canapea dar nereușind.

„Ești bine?” am întrebat, fără să fiu cu adevărat îngrijorat dar simțindu-mă obligat să întreb.

„Sunt doar obosită,” a spus ea, cu vocea abia auzită.

„Poate ar trebui să vezi un doctor,” am sugerat fără prea mult entuziasm.

„O să fiu bine,” a insistat ea.

Nu am insistat. Aveam propriile mele probleme de rezolvat. Munca era stresantă și mă simțeam ca și cum aș merge mereu pe coji de ouă în preajma șefului meu. Ultimul lucru de care aveam nevoie era mai multă dramă acasă.

A doua dimineață, am plecat la muncă fără să-i spun la revedere Anei. Devenise rutina noastră. Ea dormea când plecam și încă dormea când mă întorceam. Fiica noastră Emma stătea cu mama mea pentru câteva zile pentru că Ana spunea că avea nevoie de o pauză. Nu am contrazis-o; făcea lucrurile mai ușoare și pentru mine.

Pe la prânz, am primit un apel de la mama mea. „Ion, trebuie să vii la spital,” a spus ea urgent.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat, simțind cum mi se scufundă inima.

„E Ana. E la terapie intensivă.”

Am alergat spre spital, mintea mea fiind plină de gânduri despre ce ar fi putut să se întâmple. Când am ajuns, o asistentă m-a condus la camera Anei. Era conectată la diverse aparate, fața ei palidă și slăbită.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat asistenta.

„A leșinat acasă. Se pare că era sever deshidratată și malnutrită,” a explicat asistenta.

Am simțit un val de vinovăție copleșindu-mă. Cum nu observasem? Cum lăsasem să ajungă atât de rău?

Ana nu și-a mai revenit niciodată. A murit două zile mai târziu. Doctorii au spus că a fost o combinație de factori—stres, malnutriție, deshidratare—care au dus la moartea ei prematură.

Am luat-o pe Emma înapoi de la casa mamei mele și am încercat să-i explic ce s-a întâmplat în termeni pe care un copil de cinci ani i-ar putea înțelege. „Mami a plecat în rai,” am spus, înecându-mă în lacrimi.

„Tati, de ce nu ai ajutat-o?” a întrebat Emma inocent.

Nu aveam niciun răspuns. Indiferența mea m-a costat soția și mi-a lăsat fiica fără mamă. Greutatea acelei realizări m-a zdrobit și știam că va trebui să trăiesc cu asta pentru tot restul vieții mele.