„De ce ar trebui să am grijă de ea acum? Întâlniți-l pe Andrei, copilul de aur: Lupta unei fiice cu dinamica familiei”

În multe familii românești, dinamica dintre frați poate fi complexă și plină de tensiuni. Acest lucru este valabil mai ales atunci când un copil este favorizat în detrimentul celuilalt. În familia noastră, fratele meu Andrei era copilul de aur, în timp ce eu, Elena, eram adesea lăsată în umbră. Acest favoritism a avut efecte de durată asupra relațiilor noastre și a ajuns la un punct culminant acum că mama noastră este bolnavă și are nevoie de îngrijire.

Crescând, era clar că Andrei nu putea face nimic greșit în ochii părinților noștri. Era sportivul vedetă, elevul de nota zece și fiul fermecător care putea lumina orice încăpere. Părinții noștri îl copleșeau cu laude și atenție, în timp ce eu mă străduiam să obțin măcar o fracțiune din aprobarea lor. Eu eram cea tăcută, pasionată de cărți, care prefera solitudinea în locul adunărilor sociale. Realizările mele erau adesea trecute cu vederea sau considerate nesemnificative în comparație cu ale lui Andrei.

Îmi amintesc un incident anume foarte clar. Era ziua absolvirii mele de liceu, un moment important pentru care muncisem din greu. Eram entuziasmată și nervoasă, sperând că părinții mei mă vor vedea în sfârșit pentru cine sunt. Dar imediat ce Andrei a intrat în cameră, toate privirile s-au îndreptat spre el. Tocmai câștigase un alt trofeu sportiv, iar părinții mei nu se mai opreau din a-l lăuda. Absolvirea mea a devenit o notă de subsol în celebrarea ultimei realizări a lui Andrei.

Pe măsură ce anii au trecut, acest tipar a continuat. Andrei a mers la o universitate prestigioasă, în timp ce eu am ales un colegiu mai mic care se potrivea intereselor mele. Sprijinul părinților pentru el nu a slăbit niciodată, dar interesul lor pentru viața mea părea să scadă și mai mult. Mă simțeam ca un outsider în propria mea familie, căutând constant o validare care nu venea niciodată.

Acum, mama noastră este grav bolnavă și necesită îngrijire constantă. Tatăl nostru a murit acum câțiva ani, lăsându-ne pe noi să luăm decizii cu privire la bunăstarea ei. În mod natural, toată lumea a presupus că eu voi prelua responsabilitatea îngrijirii ei. La urma urmei, sunt fiica, și nu asta ar trebui să facă fiicele?

Dar de ce ar trebui să am grijă de ea acum? Unde era ea când aveam nevoie de sprijinul ei? Unde era ea când mă simțeam singură și invizibilă? Mama mea întotdeauna avea timp pentru Andrei, dar niciodată pentru mine. Nu a observat niciodată luptele mele sau realizările mele. Nu mi-a oferit niciodată un cuvânt de alinare sau un umăr pe care să plâng. Și acum, se așteaptă să renunț la tot și să am grijă de ea?

Andrei, desigur, este încă copilul de aur. Vizitează ocazional, aducând flori și cadouri, dar are propria lui viață de trăit. Este ocupat cu cariera și familia lui. Nu poate fi așteptat să preia responsabilitatea îngrijirii mamei noastre cu normă întreagă. Așa că povara cade pe mine.

Am încercat să-i explic mamei mele sentimentele mele o dată. I-am spus cât de rănită am fost de favoritismul ei, cum m-a afectat toți acești ani. S-a uitat la mine cu confuzie și neîncredere, ca și cum nu putea înțelege despre ce vorbeam. „Dar Andrei are nevoie de tine,” a spus ea. „Nu poate face asta singur.”

Și iată-l din nou—focalizarea pe Andrei. Chiar și în timpul nevoii ei, nu putea vedea dincolo de copilul ei de aur pentru a recunoaște durerea mea. Era întotdeauna despre el.

Așa că aici sunt eu, sfâșiată între datorie și resentiment. O parte din mine se simte obligată să am grijă de ea pentru că este mama mea. Dar o altă parte din mine se simte justificată să plece, lăsându-l pe Andrei să se ocupe de asta deoarece el a fost întotdeauna favoritul.

În final, nu există o rezolvare fericită pentru această poveste. Rănile favoritismului sunt adânci și nu se vindecă ușor. Relația mea cu mama rămâne tensionată, iar resentimentul meu față de Andrei persistă. Dinamica familiei este complicată și uneori nu există răspunsuri ușoare.